Promisiunea intre consecinte si valori – elemente de nuanta si detaliu

Promisiunea intre consecinte si valori – elemente de nuanta si detaliu

1360348257373475Există foarte multe feluri şi moduri de a „promite”. Că e „în mic” sau e „în mare”, promisiunea e o parte din propria fiinţă, din energia proprie, investită în probabilitate şi în intenţia de a face ca promisiunea să se întâmple, şi este, în acelaşi timp, o parte din mecanismul proiecţiei de sine.

Sunt promisiuni ce pot reprezenta adevărate legăminte, făcute în momente în care suntem vulnerabili sau instabili emoţional,

Sunt promisiuni făcute în momente în care suntem în postura de a ni se promite totul sau în postura în care noi putem promite totul,

Sunt promisiuni sau legăminte lăsate moştenire în neam şi sunt promisiuni ce ne angajează la un nivel mai adânc decât cele în care promitem cuiva că vom ajunge la ora stabilită, cum ar fi, de pildă, că vom face ce ne roagă în cazul unei treceri în nefiinţă, în cazul unei boli aflate în stadiu terminal, în caz de accident sau de traumă adâncă,

Sunt promisiuni pe care le facem şi care ni se fac,

Sunt promisiuni care vin natural într-un moment în care avem un dialog cu cineva şi dialogul se construieşte înspre promisiune în mod firesc şi sunt promisiuni pe care le forţăm uneori şi prin şantaj emoţional,

Sunt promisiuni pe termen scurt, promisiuni pe termen lung şi promisiuni pe veşnicie,

Sunt promisiuni pe care le facem unor fiinţe vii şi sunt promisiuni pe care le facem unor oameni dragi care nu mai sunt,

Ne promitem nouă înşine, promitem omului, promitem animalelor, naturii, promitem altor entităţi la care e posibil să ne raportăm şi promitem şi lui Dumnezeu,

Facem promisiuni verbal sau ne angajăm în promisiuni prin scris,

Promisiunile pot fi reale sau pot fi promisiuni deşarte, în sensul în care de foarte multe ori sunt şi situaţii în care ştim de la început că ceea ce promitem nu avem de gând să respectăm sau promitem cu mult prea multă uşurinţă,

Putem promite din teamă sau nesiguranţă, din ambiţie personală sau din dorinţa de mărire,

Sunt promisiuni pe care le facem pentru a recâştiga o stimă de sine sau pentru a ne motiva,

Putem promite din dorinţa de a crea relaţii şi de a fi consideraţi mai altfel decât suntem sau decât credem noi, că suntem,

Putem promite pentru a crea o aşteptare şi putem promite din dorinţa de a crea şi obligaţii,

Putem promite şi din dorinţa de a ajuta sau din dorinţa de a aduce alinare,

Şi putem trata promisiunea onorabil sau o putem trata ca pe o datorie.

Este însă oare important să cunoaştem aspecte de detaliu în ce priveşte promisiunea? 

A înţelege cât mai bine ce e promisiunea este important deoarece promisiunea este un aspect foarte prezent în viaţa noastră, ce ne angajează la nivel subtil mai mult decât putem cunoaşte câteodată la nivelul minţii conştiente.

Promisiunea este şi o experienţă a vieţii, un aspect foarte prezent în etapele de viaţă pe care le parcurgem, oricine am fi din punct de vedere al evoluţiei sau al prezenţei noastre în lume în ceea ce priveşte statutul, profesia, poziţia socială, sau faptul că suntem femeie sau bărbat, orice vârstă am avea şi oriunde ne-am fi născut, aşa încât este necesar, pentru a avea o stare bună a vieţii, să avem la fel ca pentru toate celelalte şi o igienă a promisiunii.

Promisiunea este o experienţă la care participă două sau mai multe conştiinţe şi are implicaţii de multe ori profunde asupra aspectelor intime, adânci, precum şi asupra celor materiale. În promisiune sunt implicate uneori adevărate procese de conştiinţă ce ne pot influenţa major de multe ori, pentru un timp mai scurt, dar şi mai lung sau foarte lung, viaţa şi „destinul”.

Uitându-ne la tipurile de promisiuni listate, de foarte multe ori promisiunea pare a fi un instrument pentru a obţine ceva ce urmărim, şi mai puţin o modalitate prin care să oferim asigurare, să oferim încredere reală atunci când cei de lângă noi s-ar putea îndoi în circumstanţa respectivă, din cauza propriilor temeri sau a unor experienţe din trecut.

Pierzând treptat contactul cu resursele reale pe care le avem, cu măsura lor, cu măsura şi realitatea experienţei, pierzand din ce în ce mai mult contactul şi cu propria conştiinţă şi indepartandu-ne in acest fel şi de onestitate şi valori, ne-am indepartat de fapt de singurele elemente care fac ca în ceea ce trăim să existe şi un sentiment real, curat, frumos şi autentic, pe lângă dorinţele pe care le avem.

Pierzând acest contact apare îndoiala şi, în lipsa acestor elemente, tot ceea ce trăim ca experienţă devine un mijloc destinat de multe ori numai pentru a obţine, iar conştiinţa noastră închisă şi mult diminuată în trăirea ei devine numai o modalitate pentru a avea la îndemână o scuză bună la tot ce se întâmplă.

Sunt multe feluri de a promite şi multe tipuri de promisiune şi fiecare dintre ele creează pentru fiecare în parte experienţe care ne angajează şi ne influenţează în mod direct şi care înseamnă o parte din însăşi viaţa noastră cuprinsă în aceste experienţe.

Depinde mult de fiecare dintre noi ca aceste părţi din viaţa noastră, experienţele de viaţă pe care le trăim, să constituie un tot prin care fiecare ne îmbogăţim ca suflet, ne descoperim ca spirit şi ne exprimăm ca o conştiinţă de sine stătătoare, conştienţi fiind însă de apartenenţa noastră la o conştiinţă colectivă, conştienţi de propria însemnătate în ansamblul conştiinţei colective şi de profunzimea, frumosul şi complexitatea experienţei pe care o creăm sau am putea să o creăm cu toţii împreună.

Toate acestea, atunci când ne îndreptăm către acestea – să ne îmbogăţim ca suflet, să ne descoperim ca spirit, să ne exprimăm ca o conştiinţă de sine stătătoare cât mai conştientă –, creează cadrul interior sau intim necesar pentru a avea apoi în viaţa noastră tot ceea ce este necesar ca totul să se întâmple.

Este, cu alte cuvinte, necesar să ştim doar să ne purtăm fiinţa în lume într-un mod cât mai armonios şi în contact cu sine şi cu experienţa, şi aceasta ne aduce modul potrivit de a relaţiona şi de a ne implica emoţional în relaţiile pe care le creăm şi care stau la baza vieţii noastre împreună. Şi toate acestea aduc apoi în viaţa noastră atât relaţiile, cât şi sentimentele frumoase pe care le dorim, dar şi starea materială necesară vieţii, totul pentru a ne împlini aşa cum se cuvine şi pentru a putea păstra şi dezvolta pe termen lung calităţile umane, spirituale pe care le-am acumulat.

Promisiunea este de multe ori văzută ca un mijloc pentru încrederea în sine.

Promitem de destul de multe ori numai pentru noi, pentru a ne simţi mai bine noi cu noi, şi se întâmplă să ne şi legăm de o promisiune în ideea de a o împlini, pentru ca pe urmă, prin recunoaşterea pe care o obţinem, să avem mai multă stimă pentru noi.

E un mecanism intern pe care nu îl ştim de foarte multe ori şi care iese simplu la iveală pentru a îl observa, atunci când nu reuşim să ţinem o promisiune, şi faptul ca nu reusim sa o tinem dărâmă la modul absolut fundamental ceva în noi.

Dacă ne învinovăţim extrem, dacă ne înfurie gândul că nu ne-am ţinut promisiunea, dacă ne gândim în primul rând că nu am fost în stare şi ne gândim cu ciudă şi furie, dacă ne gândim la ce va crede lumea despre noi şi mai ales că va crede că suntem neputincioşi şi din nou că nu suntem în stare să ne respectăm cuvântul sau să împlinim acele lucruri pentru care ne-am dat cuvântul, toate acestea pot sa insemne că promisiunea nu a fost făcută din dorinţa nobilă de a oferi un ajutor, cât mai mult pentru a ne fi nouă de folos prin emoţiile pe care le-am trăit în noi atunci când am făcut promisiunea.

Si acesta poate fi un act de egoism, uneori de narcisism, cu consecinţe clare.

Promisiunea e un mijloc prin care, dacă în noi există demnitate şi valoare, aceasta poate să se vadă atunci când actul de a promite e un act firesc şi nu are în conţinutul lui nimic sau nimic în plus pentru propria persoană.

Promisiunea e un act firesc atunci când am promis pentru că vrem să oferim un ajutor, când ne-am gândit un timp înainte de a promite şi, din momentul în care am hotărât să facem lucrul respectiv, îl facem atât timp cât totul e posibil şi uman să se întâmple, în sensul în care am promis.

Şi atunci când toată acţiunea se închide în mod firesc şi când din promisiune nu facem de la început o unealtă pentru încrederea în sine, putem rămâne în urma unei experienţe în care am trăit corect, frumos promisiunea, cu un sentiment al propriei valori care ne poate da încredere curată în sine, indiferent de ce oferă cel de lângă noi ca sentiment sau nu, de apreciere.

Promisiunea este de multe ori văzută ca un schimb.

Promitem şi ne şi ţinem de promisiune, însă ne gândim uneori în sinea noastră că cei faţă de care ne-am ţinut o promisiune „ne sunt datori”, şi uneori există si situaţii când chiar specificăm că „este cazul să se revanşeze”.

Acelaşi mecanism al „revanşării” sau al „schimbului” se întâmplă şi când noi nu ne putem ţine o promisiune şi considerăm că trebuie să ne revanşăm, şi putem promite atunci anumite lucruri, însă în substrat nu este bucuria oferirii unui lucru, ci dorinţa noastră de a ne revanşa, dorinţa noastră de a recrea o stimă pentru noi pe care am pierdut-o.

Promisiunea nu mai este un act frumos prin care dintr-o dărnicie a sufletului nostru şi dintr-o dorinţă de a oferi un sprijin şi confort, putem aduce alinare şi putem aduce câteodată mult mai mult decât atât sau cel puţin atât cât e nevoie.

În acele clipe în care tot sperăm că ceva se va întoarce pentru ceea ce am făcut, promisiunea îşi pierde din valoare.

Cel de lângă noi este încărcat de jena noastră ascunsă atunci când ne gândim că, în situaţii în care noi suntem cei care avem nevoie, el nu ne promite ajutorul sau de multe ori îl şi declină. Cu aceeaşi jenă îl încărcăm pe celălalt şi atunci când, promiţând din dorinţa de a ne recupera din stimă, celălalt ne poate refuza gestul, respectiv promisiunea, „ajutorul”.

E in ajutorul nostru să nu privim aşa promisiunea. E in ajutorul nostru să nu privim aşa mai multe acţiuni din viaţa noastră. Şi este constructiv să facem ceea ce dorim să facem, fără să dorim ca prin acţiunea noastră să creăm un schimb.

Când avem mereu în minte că totul e un schimb pe care trebuie să îl luăm cumva în calcul, viaţa devine în acel moment o afacere şi noi nu mai suntem prieteni, parteneri, iubiţi sau familişti, ci oameni de afaceri …

Şi poate e păcat să dăm vieţii, omului în sine şi actului de a trăi o dimensiune atât de materială …

Când forţăm promisiunea ... 

A determina, a influenţa în mod voit o promisiune înseamnă a încălca liberul arbitru al celuilalt şi înseamnă a genera o acţiune bazată pe influenţă şi control.

În principiu, promisiunea este sau ar trebui să fie un act de liberă alegere. Poate fi şi o reacţie emoţională sau se poate întâmpla şi ca urmare a unei reacţii pur emoţionale, însă este bine pentru toţi cei implicaţi în acţiunea respectivă ca aceasta să nu fie influenţată sau determinată în mod voit de cineva, într-o direcţie anume.

Când forţăm promisiuni, constrângem atât viaţa, cât şi evoluţia celuilalt să se întâmple după cum ne este nouă confortabil sau după cum ne simţim noi înşine în siguranţă, cerând de multe ori ca celălalt să îşi păstreze un anume tip de comportament faţă de noi, neschimbat în timp.

E bine să cunoaştem că în acele clipe ne constrângem în egală măsură şi pe noi şi determinăm şi în viaţa noastră o schimbare care ne afectează.

Prin acest tip de promisiune se creează o legătură între două conştiinţe şi amândouă sunt condiţionate să evolueze/traiasca împreună, doar intr-un anume fel.

Astfel, relaţia iniţială se transformă şi poate deveni în timp o relaţie obstrucţionată, creându-se la fel, în timp, stări de disconfort interior, stări de confuzie accentuată, senzaţia de stat pe loc, şi unele persoane pot simţi că se sufocă nu doar la modul figurat, ci şi la modul propriu, fizic.

Nu suntem conştienţi în mare parte nici de felul în care acumulăm în noi o încărcătură care se depune atât în psihic, cât şi în corpul fizic, nu suntem conştienţi în mare parte nici de impactul pe care îl are în timp această încărcătură asupra vieţii noastre, asupra relaţiilor pe care le avem, nu suntem conştienţi în mare parte nici cât de repede se întâmplă să acumulăm această încărcătură, nici cât de delicat este procesul de recuperare şi nici ce investiţii presupune.

O ambiţie personală sau o teamă de moment pot să afecteze foarte mult existenţa noastră, prin crearea unor experienţe în care uneori, avem de investit probabil ani din anii pe care îi mai avem, pentru a le aduce în echilibru.

Nu e obligatoriu să trecem prin acest proces de aşezare a vieţii, însă „materialul” nostru ne va îndemna să ne regăsim în toate echilibrul şi vom fi mereu chemaţi să ne punem în acord cu sine si atat cat e posibil si in acord unii cu ceilalti, periodic şi treptat pe tot parcursul vieţii.

De aceea, pentru a ne veni în ajutor, este bine să nu încurajăm forţa să se întâmple, chiar dacă uneori este îmbrăcată în iubire …

Promisiunile forţate sunt în general promisiunile care cer celorlalţi să facă sacrificii sau cel puţin să fie de acord cu ele, în ideea în care scenariul „negativ” de care încercăm să ne asigurăm anticipat că nu se întâmplă ar fi posibil să se întâmple. Si acest lucru e valabil indiferent de cine e subiectul, cei din jur sau propria persoana.

Fiecare dintre noi are dreptul la o viaţă. Şi nu putem cere nimănui un sacrificiu. Dacă noi dorim să îl facem, atunci este mai bine pentru toţi să ne raportăm numai la noi şi la dorinţa noastră.

Şi dacă cel de lângă noi cere un sacrificiu, să ne gândim bine înainte. Pentru că sacrificiul îl facem noi, dacă noi suntem cei care ajungem la concluzia că ne dorim să facem un sacrificiu. Nu este corect ca cei de lângă noi să ceară sacrificiul nostru deoarece nimeni nu este născut pe acest pământ pentru a face sacrificii în mod obligatoriu.

Şi acest lucru se aplică pentru fiecare dintre noi, indiferent în ce roluri suntem, de femeie sau bărbat, de mamă sau copil, de „discipol” sau „maestru”.

Astfel, pentru a nu interveni prin fapte care nu aduc in mod real un beneficiu în evoluţia celuilalt şi pentru a nu crea în acest fel mai multe „noduri” decât putem să dezlegăm în mod firesc pe întreg parcursul vieţii noastre, este necesar să încercăm pe cât posibil să ne cunoaştem trăsăturile de caracter şi să ne asigurăm, mai înainte de a cere celorlalţi să ne ofere asigurări, că intervenim cât mai puţin forţat în viaţa unor oameni şi mai ales să încercăm pe cât posibil să nu o facem în numele iubirii, în numele lui Dumnezeu, cerând celor din jur să facă sacrificii.

Promisiunea ca angajament

Promisiunea este un angajament şi un angajament este necesar şi sănătos să fie respectat, deoarece, în momentul în care promitem, celălalt începe să investească în relaţie şi în angajament şi se creează din ce în ce mai mult o legătură. Nu ne putem juca oricum cu ce promitem.

Este important însă şi să nu fim rigizi în acţiunea noastră, oricare ar fi să fie acţiunea.

Am crescut o parte dintre noi cu ideea că promisiunea este un lucru sfânt. Şi o legăm deseori de demnitate.

Şi când se întâmplă ca dintr-un motiv sau altul să constatăm că nu putem sau nu mai putem să ne ţinem o promisiune, cădem într-o mare deznădejde.

Suntem aspri şi ne consideram atunci nedemni.

Şi cu cât promisiunea e mai importantă, cu atât mai mult ne încărcăm cu vină, uitând că într-un final este posibil câteodată să nu apreciem corect ceea ce promitem, să ne dorim poate un pic prea mult să fim consideraţi cu adevărat un caracter puternic sau un bun prieten, uităm că nu putem să garantăm cine suntem mâine şi nici ceea ce urmează să avem şi uităm că viaţa este un proces ce nu ţine doar de un singur om şi de o minte, ci este un proces care implica si un colectiv, o “masă” plină şi subtilă pe care o întrupăm şi în care suntem.

Acestea nu sunt scuze. Sunt scuze numai în măsura în care acţiunea de a promite oricând, oricui, orice, este o caracteristică inconştientă, în care dorinţa de a fi consideraţi mai altfel decât suntem e mai importantă decât ce trăim.

Chiar daca se refera la o actiune ce urmeaza sa fie in viitor, promisiunea este un fapt concret care începe să se întâmple din chiar clipa în care am promis, moment in care incep si investitiile emotionale.

Este bine să privim cu responsabilitate ceea ce promitem şi să privim cu seriozitate şi actul de a promite, facand tot posibilul sa respectam ce am promis.

Insă, în acelaşi timp, să ne oferim un scurt răgaz cu noi pentru a ne gandi asupra a ceea ce se intampla, atunci când începem să simţim că ceva din ce  traim începe să se schimbe pe parcursul actiunii şi sa ne acordam, respectiv sa acordam, atentie si neputinţei de moment sau schimbărilor care pot să intervină, mai ales atunci când acestea nu sunt calculate sau nu au în conţinutul lor o doză şi de egoism.

Aceasta pentru ca a judeca lucruri pe care nu le stim sau nu le patrundem suficient dupa criterii stabilite poate intr-un moment de inceput in care am crezut ca totul e posibil, nu ne ajuta sa simtim corect prezentul, sa pastram relatiile intacte si sa gasim solutii functionale la ceea ce traim.

Când şi cât este de corect să ieşim dintr-o promisiune ? 

Ne punem cateodata intrebarea, daca e moral sa iesim dintr-o promisiune sau dintr-un angajament.

A rămâne într-o promisiune sau într-un angajament ştiind că nu ne este bine dacă mai rămânem aduce confuzie şi dizarmonie. În primul rând in noi, lucru care mai devreme sau mai târziu se simte şi ajunge şi în jur. Şi nu ajută nimănui.

Atunci când tratăm cu seriozitate promisiunea sau angajamentul şi simţim că ce se intampla produce o tensiune, de obicei acest lucru se intampla atunci când situaţia în sine atinge o limită a propriei fiinţe. Această limită e posibil să fie depăşită de coordonatele concrete ale situaţiei din acel moment, care nu mai sunt aceleaşi sau diferă substanţial de cele ce ne defineau promisiunea în momentul in care am facut-o.

Atunci când o limită a propriei fiinţe este depăşită sau şi încălcată uneori, orice promisiune este foarte greu oricum să mai fie respectată, pentru că intervine în relatie, contradicţia între trecut (momentul în care am promis şi care a avut circumstanţele lui), viitor (momentul asupra căruia am proiectat un anume răspuns si circumstantele pe care le-am imaginat) şi ceea ce trăim şi suntem în acel moment al prezentului pe care îl trăim.

În interiorul acestei contradicţii, promisiunea sau angajamentul sunt deja modificate si se adaugă la o dinamică a lor un sentiment de vină, de frustrare şi nemulţumire. Apar apoi în timp momente în care ne putem alimenta şi trăi ura, agresivitatea şi restul de emoţii de acelaşi fel îndreptate asupra noastră, asupra vieţii în general, asupra situaţiei în sine şi asupra celorlalţi care participă la acţiune.

Procesul conştiinţei, când suntem în postura sau situaţia de a ne întreba dacă putem sau nu putem ieşi dintr-un angajament sau o promisiune, poate fi covârşitor câteodată şi ne este de folos să ştim că putem renunţa la o promisiune şi este corect şi să ne răzgândim, însă să nu ne folosim de renunţare şi de răzgândire ca de drepturi pe care le avem, ca de instrumente prin care noi putem promite cu uşurătate, oricând, orice, doar pentru că ştim că avem aceste drepturi şi putem să apelăm la ele.

Există nişte circumstanţe în care renunţarea şi chiar şi răzgândirea pot să se întâmple, pentru a păstra în acelaşi timp şi echilibrul sau pentru a realiza din nou un echilibru în situaţia în care o relaţie de promisiune sau angajament se află sub impactul unor elemente care le transformă si anume, forta imprejurarii ce poate sa determine o neputinta efectiva si valorile morale pe care le avem si situatia prin desfasurarea ei, poate sa ajunga sa le incalce. 

Este important să nu tratăm cu superficialitate ce promitem şi este recomandat să luăm aminte la principii şi valori, cât şi la drepturi, la noi, cât şi la celălalt, la situaţia în sine în tot ansamblul ei, cât şi la desfăşurarea ei în timp, şi să ne dezvoltăm la fel, în timp, capacitatea de a evalua corect evoluţia unei situaţii pentru a găsi mereu măsura implicării.

O măsură ce nu vine din control, ci dintr-un echilibru pe care am ajuns să îl trăim firesc în raport cu experienţa, înţelegând prin echilibru nu o stare de confort, ci o stare de participare conştientă la experienta pe care o traim.

De multe ori termenii unei promisiuni se rediscută şi este foarte important ca, atunci când se întâmplă, să se discute nu în ideea ca o parte să facă un compromis, ci pentru a crea o nouă bază ca fiecare parte să îşi poată respecta promisiunile în termeni care iau în calcul şi schimbarea, dar şi faptul că o situaţie poate evolua în multe feluri pe parcurs, un fapt care este important pentru fiecare parte din promisiune.

În rest, strădania noastră sinceră, curată va face ca viitorul să se întâmple în felul potrivit pentru fiecare dintre noi.

De multe ori insa, chiar si cand stradania e sincera, sunt multe prietenii, relaţii sau parteneriate de afaceri care se rup destul de brusc deoarece o parte se simte înşelată când celălalt vine şi îi spune într-un fel că nu mai poate merge mai departe.

„Mi-ai spus că stăm o viaţă împreună”, de exemplu, ţine cont numai de circumstanţa din momentul în care afirmăm acest gen de lucruri, deoarece în timp lucrurile pot să devină delicate de foarte multe ori.

E bine de ştiut că avem tot dreptul să ne gândim şi la propria persoană şi la starea ei de bine atunci când simţim că în repetate rânduri ceea ce trăim închide din dorinţa noastră de a fi în viaţă sau trăim din compromis în compromis, generând un şir de consecinţe neplăcute.

În situaţii de promisiuni care nu merg pana la capat, când ne anunţă cineva sau atunci când noi anunţăm pe cineva că nu se poate merge mai departe, se poate trăi o senzaţie de abandon destul de mare.

Senzaţia de abandon o putem trăi pentru că nu ţinem cont de faptul că în viaţă există şi schimbare.

Şi mai e şi faptul că în momentul în care avem o promisiune care e deja făcută către noi, tindem să cedăm total propria fiinţă în cealaltă parte şi să dăm total responsabilitatea vieţii noastre celuilalt.

Tot în jur se schimbă.

E de judecat poate câteodată dacă am promis anumite lucruri şi nu am ştiut la vremea respectivă ce înseamnă.

Poate fi de judecat şi că nu am avut măsură. Însă a avea măsură este un rezultat al unei munci care poate însemna o viaţă.

Sunt în noi multe calităţi, însă a spune „nu pot să îţi promit că am să fac aceste lucruri”, sau „nu pot să îţi promit că am să stau mereu cu tine (atunci când promisiunea se forţează), însă pot să îţi promit că am să fac tot ce am să pot să fie bine şi dacă simt că nu mai pot, am să îţi comunic”, pe lângă o calitate, este câteodată şi un lucru necesar.

Şi în situaţia în care se întâmplă uneori să şi greşim, fie că promitem mult sau nu realizăm ceea ce promitem, să nu fim forţat de aspri în judecata noastră. Nici cu noi şi nici cu cei din jur.

Să ţinem cont de toate, mai ales atunci când in noi sau în faţa noastră sunt păreri sincere de rău.

Când ne pare rău că am greşit avansând prea multe lucruri, când trăim regretul la modul autentic şi ne recunoaştem sincer graba, o parte din ceea ce am creat ca şi consecinţă se mai stinge.

Celălalt are partea lui de echilibru de facut şi anume să iasă din starea de frustrare şi de judecată asupra a ceea ce s-a întâmplat pentru a putea să accepte că aşa cum celălalt i-a promis poate ceva măreţ şi nemaipomenit şi el s-a bazat exclusiv pe acel lucru.

Adevărul se împarte. Până când omul nu îşi ţine propria conştiinţă implicată în toate, o măsură este pentru toţi.

Când omul e un om curat şi darnic în strădania lui în toate, atunci omul nu mai creează consecinţe pentru altul şi măsura cea mai mare este doar la unul. Iar adevărul aproape că nu se mai împarte …

Este bine să promitem?

Devine necesar la un moment dat şi după multe experienţe să vedem ce facem cu felul în care tratăm promisiunea şi astfel şi cu oamenii pe care îi întâlnim şi nu în ultimul rând să vedem ce facem cu felul în care ne tratăm viaţa, propria fiinţă şi ce facem cu felul în care îl percepem şi pe Dumnezeu.

Oricum ar fi promisiunea şi oricum am face promisiuni sau legăminte, promisiunea reprezintă fire noi în conţinutul firelor nevăzute care deja există între noi şi pe baza cărora se realizează acest proces al vieţii, această experienţă în comun, fire pe care le numim interconexiuni sau legături de mai multe feluri.

În funcţie de felul în care alimentăm aceste fire, respectiv în funcţie de cum trăim orice experienţă şi astfel şi o experienţă a promisiunii, aceasta devine un proces care fie ne încarcă conştiinţa, fie ne ajută să ne-o eliberăm. Acest lucru e valabil pentru orice experienţă de viaţă pe care o trăim.

Promisiunea ca mecanism nu este necesară într-o lume în care oamenii au conştiinţă.

Pentru că într-o lume în care oamenii au conştiinţă, este de la început valabil faptul că ne vom strădui atât cât e posibil să facem lucruri bune fără să fie nevoie să promitem şi să asigurăm pe nimeni, deoarece într-o lume în care există conştiinţă nici oamenii nu au nevoie de dovezi şi nu le cer pentru a fi siguri că lucrurile se întâmplă.

Însă într-o lume în care conştiinţa colectivă este încă încărcată, aceasta însemnând şi conştiinţe individuale încă încărcate, am creat mai multe mecanisme prin care ne asigurăm din investiţii şi le folosim pentru a produce beneficii, le folosim pentru a motiva sau pentru a ne găsi noi înşine o motivaţie pentru o acţiune …

A avea conştiinţa încărcată înseamnă a acumula un material subtil care suprapus peste conştiinţa noastră împiedică treptat să funcţioneze ceea ce numim discernământ şi tot treptat ne pierdem aşadar liberul arbitru, devenind deschişi numai în faţa unor mecanisme şi condiţionări interne şi externe, care se adună în timp în interiorul nostru sub formă de sub-caractere sau sub-personalităţi.

Tot ceea ce se suprapune peste conştiinţă transformă omul într-o formă fără minte, pentru că omul nu mai e capabil să priceapă cine este şi de ce trăieşte anumite experienţe, devine dependent numai de stimuli, nu mai e capabil să observe şi să îşi pună întrebări, omul supunându-se în acel moment numai unei informaţii care îi bruiază mintea tocmai pentru că el nu mai are acces la conştiinţă.

Promisiunea într-un limbaj foarte simplu înseamnă legătură. O legătură pe care o creăm noi înşine, între noi cei care participăm la un context, o împrejurare de viaţă anume, între momentul prezent cu tot ce include el şi aşa cum îl înţelege fiecare şi între momentul „anume” din viitor aşa cum îl „vede” fiecare.

Aceste fire noi transportă de la noi la ceilalţi şi de la cei din jur la noi, prin intermediul conţinutului promisiunilor (termenii clari sau mai puţin clari ai promisiunii) pe care le facem şi prin intermediul investiţiei emoţionale pe care o punem în respectivul conţinut, energii care ne construiesc realităţile la care, din acel moment încolo, începem să ne raportăm până când realităţile se întâmplă.

Promisiunea ne angajează la nivel subtil într-un mod profund şi din ce în ce mai profund în funcţie şi de „miza” pe care o integrăm în ceea ce promitem, precum şi de consecinţele pe care putem să le determinăm prin promisiune în cei de lângă noi.

Cu cât miza e mai mare, cu atât, atunci când promisiunea nu se împlineşte, avem păreri de rău, sau remuşcări, sau vină, sau putem experimenta frustrare, ciudă, revoltă sau furie.

Ajută să ne gândim puţin la ce implică şi la ce implicăm în orice promisiune pe care o facem sau în orice promisiune pe care o determinăm prin voinţa noastră.

Promisiunea este o experienţă în comun, aşa încât este necesar să o privim cu responsabilitate, deoarece, aşa cum pe noi înşine o promisiune ne poate încărca sau ne ajută atunci când e făcută cu respect faţă de oameni şi de circumstanţă, aşa îi poate încărca şi pe cei din jur sau, îi poate ajuta să îşi găsească prin această experienţă un ajutor sau o eliberare.

Lipsa unei minime responsabilităţi în ceea ce priveşte o promisiune poate atrage consecinţe. Şi, în timp ce ne spunem deseori că „aşteptările celorlalţi sunt problema lor”, sunt situaţii în care şi noi le încurajăm voit peste limita la care aşteptările care se pot crea sunt doar problema lor.

Putem promite, dacă vrem, deşi nu este necesar atâta timp cât vom face întotdeauna tot ce e posibil.

Însă dacă alegem să promitem, să o facem responsabil şi aceasta fără să implicăm dorinţa de mărire, sau nevoia de recunoştinţă, sau să facem o promisiune în ideea că asta ne face să ne simţim mai bine cu propria persoană.

Să încercăm să facem tot ce e uman posibil prin mijloace cât se poate de curate, însă să ţinem seama şi de faptul că fiecare dintre noi e în evoluţie şi angajat pe drumul său deja şi nu poate nimeni garanta că lucrurile se vor întâmpla doar într-un anume fel.

Viitorul nu trebuie forţat să se întâmple după cum îl apreciem noi în acest moment. El trebuie lăsat să se întâmple şi noi este bine să vedem ce facem cu prezentul. Putem să ne dorim un anume viitor, însă să nu stăm cu mintea în viitor, ci să lăsăm dorinţa noastră să adune în timp resurse ce ni se potrivesc în oameni şi în împrejurări şi în acel fel în care atunci când o dorinţă a noastră se împlineşte, şi cei care participă la experienţă să simtă că prin experienţa respectivă se împlineşte şi dorinţa lor, în întregime sau măcar în parte, în timp ce noi ne îngrijim să trăim cât mai corect prezentul.

Ne întâlnim unii cu ceilalţi să ne împlinim dorinţe. Numai că economia după care aceasta se întâmplă ţine de o perspectivă de ansamblu pe care omul, aflat în cursul evoluţiei sale, de multe ori nu o percepe şi astfel e nefericit cu ceea ce se întâmplă ...

Ce anume ne poate elibera din legăminte şi promisiuni care ne ţin poate de secole 
împreună într-un mod în care ne tot căutăm prin ani şi lumi din dorinţa de a ne elibera?

Propria evoluţie. Propria dorinţă de a ne vindeca sinele cuprins in acest fel de legaminte pentru a ii reda libertatea de a alege si de a evolua. Dorinta de a înţelege ce „purtăm” în conţinutul nostru şi ne determină să trăim şi să generăm durere sau conflict şi dorinţa de a înţelege cum putem trăi şi altfel decât constrâns, forţat şi ce anume înseamnă acest lucru.

Şi propria onestitate. Faţă de sine şi faţă de ce este în jur. Faţă de viaţă şi faţă de tot ceea ce înseamnă Dumnezeu.

Si intr-un final, decizia personala constienta de a ne trai viata cu respect fata de sine, cu respect fata de contributia pe care o avem la viata, cu respect fata de ceea ce lasam in urma sadit in constiinta colectiva si in urmele fizice si sufletesti ale acestei lumi si a celor cu care ne insotim.

O promisiune nu e o energie materială şi nu se rupe atunci când ne dorim, de pildă, o dezlegare pentru care apelam la cineva.

De multe ori ne imaginăm că tăiem promisiunea ca pe o legătură … Promisiunea este o legătură energetică ce implică energie psihică şi emoţională şi ca atare este o energie vie ce are şi o încărcătură, însă nu se rupe, nu se taie, pentru că legatura nu este materială şi nu o putem tăia ca pe un fir de aţă, sau să o rupem ca pe o foaie de hârtie, se eliberează persoana din această legătură şi aceasta se întâmplă atunci când se doreşte un echilibru.

Actul de a “tăia” o legătură, şi nu „tăietura” în sine, poate avea însă un efect, putem simţi în acel moment sau pentru o perioadă o eliberare, însă atâta timp cât acţiunea în sine se petrece la nivel imaginar, efectul este doar mental şi se menţine doar un timp.

Obiceiurile psihice si emotionale de a trai relatia care ne preocupa, se refac de multe ori cu aceeasi intensitate dupa acest tip de “taieri” si de foarte multe ori la aceste obiceiuri se adauga crescand, frustrare.

Pentru a realiza un efect real în urma unei acţiuni de “dezlegare”, este necesar ca la nivel interior persoana să fie bine pregătită pentru a-şi regăsi ce îi aparţine cu adevărat, ca resursă şi ca libertate, pentru a-şi susţine viaţa şi în afara acelei legături care îi crea, indiferent de tensiune, şi o sursă de alimentare.

Pentru a “dezlega” o legătură, ceea ce dintr-o alta perspectiva poate insemna a realiza un echilibru pe frecventa relatiei respective, vibraţia celui care participă la echilibru din perspectiva unui ajutor exterior este necesar să fie cât se poate de aproape de ceea ce înseamnă cu adevărat cuvântul echilibru, la fel după cum pentru a “dezlega” la modul autentic legătura, de a realiza vindecarea nu doar la nivel subtil, persoana care doreşte vindecarea este necesar să nu mai conţină în plan mental elementele care au facut posibile crearea unor legaminte care au in continutul lor teama de a trai, elemente ce tin pe loc o constiinta sau  constrang fiinta, sa functioneze intr-un anume fel.

Echilibrul într-o promisiune, şi nu numai, înseamnă şi a da valoare şi măsură fiecărei părţi care o compune, pentru că fiecare parte îşi are rolul ei.

Pentru ca fiecare parte este necesar sa isi simta propria contributie la situatia care s-a creat, sa isi simta investitia constructiva, sa isi simta partea sa de “tulburare”, sa accepte constient si aceasta parte si sa fie de acord cu solutia potrivita pentru ca efectele schimbarii, sa fie favorabile ambelor parti si ceea ce urmeaza, sa fie asumat.

Echilibrul se realizeaza cand fiecare din persoanele participante la un legamant care cauzeaza tensiuni si dorinta de eliberare, au fiecare mediul sau interior pregatit pentru a merge mai departe, fiecare in conjunctura sa de viata fara legaturile emotionale din care s-au alimentat pana in acel moment sau, impreuna mai departe insa fara incarcaturile emotionale din care legatura lor s-a erodat generand dorinta de eliberare.

Din acest punct de vedere al echilibrului, rolul constiintei e hotarator, deoarece prin intermediul constiintei, fiecare parte isi poate relua viata constient ca felul in care urmeaza sa o traiasca este cel pe care il doreste in forul sau interior si este cel benefic, lasand relatia curata sau daruindu-i echilibru si in viitor. 

Câteva cuvinte de final ...

Cu promisiunea şi cu legămintele pe care le-am făcut putem lucra. La orice nivel al fiinţei noastre.

Şi e bine să o facem atunci când chiar simţim că e nevoie. Aşa încât să existe armonie. La nivel de sine şi în contextul în care există „promisiunea” şi care e format din noi şi tot ceea ce compune împrejurarea respectivă. Atunci când este armonie la acest nivel, de sine şi la nivelul experienţei pe care o trăim, armonia se transmite şi în conştiinţa colectivă.

Ceea ce trăim în plan uman este o reflectare a spiritului nostru care îşi urmează astfel un drum al evoluţiei sale, iar promisiunile pe care le generăm între noi sunt de fapt acorduri la nivel interior atâta timp cât experienţa construită împreună îşi urmează sensul constructiv real pentru fiecare dintre noi.

Mulţi dintre noi plecăm de pe pământ cu ancore ale sufletului provenite din promisiuni pe care le-am făcut la un moment dat mai mult sau mai puţin inconştient.

Şi care au rămas aşa fără să îşi fi găsit o împlinire sau o dezlegare. Şi ne ţin astfel constiinţa aproape de un plan pe care, ca să îl eliberăm cu totul în ceea ce priveşte construcţia lui limitativă înscrisă în conştiinţa noastră, e bine să încercăm să îl înţelegem apropiindu-ne treptat şi din timp de înţelegerea totală a lui şi să luăm din el şi din experienţele de viaţă pe care le-am trăit înţelepciune şi un potenţial real să ne ducă mai departe în conştiinţă şi în „timp”.

Cu cât suntem mai conştienţi de fiinţa noastră în întregul ei, cu cât ne eliberăm mintea de asocieri şi interpretare, cu cât ne echilibrăm din punct de vedere emoţional şi ne apropiem de etapa în care experimentăm viaţa din interiorul şi din întregul fiinţei noastre, folosind astfel capacitatea întreagă de a simţi şi nu doar a unui singure părţi din noi, a unei sub-personalităţi, a celei care iese „în faţă” prin context, cu atât mai mult găsim în noi un răspuns real care să ne ajute atunci când avem uneori reticenţe şi nu ştim dacă să ne angrenăm, să intrăm într-un demers, sau o acţiune, experienţă, oricare ar fi forma în care acestea ni s-ar prezenta.

Avem nevoie de un răspuns real în faţa unei experienţe cu privire la întrebarea dacă să ne angajăm sau nu în experienţă, pentru că nu toate experienţele ne pot duce în acelaşi loc, în acelaşi fel …

Şi uneori ceea ce interpretăm ca simple formalităţi generează un acord la nivel profund în care ne putem prinde şi pierde conştiinţa pentru mai multe vremuri, preţ de mai multe veacuri …

Exemplele date în acest articol sunt doar o parte din legăturile care ne perturba uneori mai mult decat este firesc ca o consecinta sa spunem a unei nestiinte a noastre şi care în timp, prin felul în care le abordăm, dacă şi atunci când ni se întâmplă, pot să ne încarce sau să ne elibereze conştiinţa, pot sa ne incarce sau sa ne elibereze.

Totul în această viaţă e o chestiune de putinţă şi măsură.

Şi poate singura promisiune adevărată pe care o putem face atunci când ne dorim, fără ca aceasta să angajeze din partea noastră şi pentru nimeni din afara noastră legăminte care leagă şi transformă destine şi realităţi în ce nu ne dorim, este că ne straduim să facem tot ce e uman posibil după putinţa şi măsura noastră, în cadrul circumstanţei de moment, acceptând schimbarea şi neprevăzutul, fara a ne indeparta de constiinta noastra.

Insa aceasta promisiune este valabila si autentica, daca intr-adevar si avem de gand sa facem ceea ce promitem, daca intr-adevar chiar avem de gand să facem tot ce e uman posibil după putinţa şi măsura noastră, în cadrul circumstanţei de moment

În rest, tot ceea ce avem nevoie este sa comunicam onest, unii cu altii, ce ni se întâmplă.

Multă vindecare, bucurie şi o viaţă cât se poate de frumoasă tuturor !

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,

Alina Mihai 
Coaching terapeutic|Consiliere|Terapie
Sedinte individuale si evenimente de grup
 
 
 
Articole asemanatoare:
This entry was posted in Articole si vindecare and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Lasa aici, un gand sau o traire ... ღ

Your email address will not be published. Required fields are marked *


2 + = 3

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>