Despre teama de a pierde si atasament

Despre teama de a pierde si atasament

fata catre libertateTraim de foarte multe ori cu teama de a pierde.

Ne e teama sa nu pierdem ceea ce avem ca bunuri si pozitie, ne e teama sa nu pierdem pe cineva la care tinem si care trece intr-o alta forma de existenta, ne e teama sa nu pierdem pe cei care inseamna « totul » pentru noi sau care fac parte din viata noastra pe moment, ne e teama sa nu pierdem ceea ce am inceput ca relatii sau activitate si credem ca urmeaza sa ne aduca fericirea …

Ne e teama sa nu pierdem stari, emotii, sentimente, ne e teama sa nu ne pierdem mintea, ne e teama sa nu pierdem conexiuni mentale, daruri spirituale sau capacitati, ne e teama sa nu pierdem repere fixe ale acestei realitati, ne e teama sa nu pierdem oportunitati, pozitia noastra in lume si poate ne e teama de mult mai mult decat atat.

Si ne e atat de teama sa nu pierdem incat viata pe care o traim este dublata aproape, de teama de a nu pierde. Si traim tot ceea ce traim intr-o stare de prizonierat in care tot ceea ce exista este de fapt o forma de atasament, uneori suprem, prin care ne constrangem intr-un final, propria libertate. 

Orice forma de atasament suprem ne face sa acumulam si sa traim in agresivitate.

Acest lucru se intampla deoarece suntem “desenati” de la natura sa traim si sa implinim schimbarea, sa trecem prin etape si etape, sa traversam diverse “stari de agregare” si sa ne rafinam din ce in ce mai mult viata si fiinta si cand acest lucru nu se intampla, suntem impotriva firii si a naturii si orice “impotriva” de acest gen, naste agresivitate si de aici naste la un moment dat si ura.

In momentele in care teama de pierdere se manifesta acut in noi, exista o cerere din inconstient de a lasa drum liber vietii care e in noi de a se desfasura fara influenta acestei frici (ceea ce nu inseamna sa ne aruncam total inconstient in absolut orice) in timp ce din subconstient primim constant raspuns intr-o egala masura, despre ceea ce putem pierde daca facem acest lucru.

Moment in care constientul nostru devine un teren de zbatere intre viata pe care o avem in noi si care se vrea a fi traita liber fara amenintarea fricii pentru a ne alimenta cu viata si, incapacitatea noastra de a o trai fara scenariile si obisnuintele de la nivel mental in care subzista frica de a nu pierde.

***

Cand panica de pierdere traieste in noi, noi traim deja « in alta parte ». O parte importanta din fiinta noastra nu mai este in prezent, cu sine, ci intr-o realitate in care traim pierderea ca si cum ar fi realitate, cand ea de multe ori, practic si concret inca nu s-a intamplat si posibil sa nici nu se intample.

Uneori se fac exercitii de acest gen, de proiectie intr-un viitor probabil, pentru a vedea diverse optiuni de viata insa a trai efectiv in momentul din prezent ca si cum pierderea deja s-a intamplat si e deja un fapt de viata cand el nu este, este foarte diferit de acest lucru si se apropie mult de o abordare pe care o putem numi nesanatoasa a ceea ce traim.

In situatia in care pierderea deja s-a intamplat, panica pe care o traim, e legata mai mult de ceea ce ne imaginam ca ar putea sa se intample in viitor ca o consecinta a pierderii inregistrate.

Si din nou, o parte importanta din fiinta noastra nu mai este in prezent, cu sine, ci intr-o realitate in care traim ceea ce imaginam ca si cum ar fi realitate, cand realitatea respectiva, practic si concret inca nu s-a intamplat si din nou, nici nu e obligatoriu sa se intample.

Cand traim panica de a nu pierde traim mai mult in ce avem, decat in realitatea faptului ca ce suntem reprezinta mult mai mult decat atat. Noi suntem cei care facem ce avem.

Asadar atentia ar trebui sa fie la noi in primul rand pentru ca daca dorim cu adevarat si muncim onest si sincer si avem la baza actiunii noastre speranta si valori, atunci cand viata ne pune in fata un sfarsit, putem lua viata de la capat in orice circumstanta a sortii ne-am afla.   

De la natura, fiecare dintre noi traieste pe “a fi” inainte de orice “a avea “.

Doar ca la un moment dat ne confundam cu ce incepem sa avem si traind din ce in ce mai mult de la acest nivel, constiinta noastra capata din ce in ce mai mult forma unei vieti care trece si in care totul se consuma, in acelasi timp in care exista undeva in noi, intr-o memorie ancestrala, informatia ca totul este vesnic.

Aceste informatii pana la un punct contradictorii, se impaca greu in constiinta noastra atunci cand deja traim din ce in ce mai mult doar de la nivelul posesiunilor de ordin material, al emotiilor pe care e-am trait si cu care ne-am obisnuit si al oamenilor langa care ne-am obisnuit sa fim, sa crestem …

Cele doua, “a avea” si “a fi”, se pot impaca din nou in constiinta noastra, atunci cand suntem constienti ca suntem mai mult decat trupul si dimensiunea noastra materiala si integram in campul constientei noastre intreaga dimensiune pe care o avem pentru a incepe sa o traim cat mai constient, aici, in viata de acum extinzand din ce in ce mai mult granitele identitatii noastre. 

Sensul este si a fost mereu de la esenta catre forma. De la « a fi » si in fapta una cu intreg potentialul nostru, rafinand creatia noastra din ce in ce mai mult pe masura ce ne apropiem fiecare constient, de ceea ce numim “esenta” care poate fi “tradusa”, prin perfectiunea vietii care insufleteste fiecare om.

***

Teama de pierdere cu cat este mai acuta cu atat mai mult ne da semne ca exprimarea noastra ca fiinta e constransa de un tipar de existenta care se manifesta in noi si care creeaza rezistente la propria noastra forta de viata care incearca sa isi regaseasca fagasul ei firesc de exprimare – fara dependentele pe care le avem, fara frici, fara iluziile cu care ne mintim, in acord cu ceea ce numim noi, “aici” si “acum”.

Cand acest lucru se intampla, este necesar sa ne uitam la urmatoarele aspecte pentru a putea lucra cu noi in ideea de a reda libertatea fortei noastre de viata, a capacitatii noastre de a trai autentic in prezent si de a ne urma un curs firesc :

  • atasamentele pe care le avem,
  • gradul lor de profunzime sau dimensiunea ancorarii noastre intr-o dimensiune al carei rost este sa ne sprijine evolutia cu un context al experientei si atat
  • orientarea in viata  sau prioritatile pe care le avem sau cu alte cuvinte sa fim atenti daca suntem preocupati in raport disproportionat de bunastare sociala si mai putin de caracter (materie versus spirit)

Vom lua pe rand cateva situatii pentru exemplificare, tinand cont de faptul ca atunci cand ne este teama si simtim panica la “ce putem sa pierdem”, experimentam o forma de atasament si de posesie, prin care traim de fapt ideea ca acel “ceva” sau cineva pe care il avem sau credem noi ca il avem, ne apartine la modul absolut.

Situatiile se refera la atasamentul fata de bunurile materiale, atasamentul fata de faima si succes, atasamentul excesiv fata de persoane si la atasamentul fata de stari sau abilitati. Acestea sunt expuse separat asa incat puteti accesa doar partea care va intereseaza.

***

Gandindu-ne la bunurile materiale, ce anume posedam de fapt? Si ce se manifesta in si prin noi atunci cand ne dorim sa avem « o lume » ? Si cat a mai ramas din noi in noi cand traim panica in suflet, atunci cand pierdem de exemplu, un obiect ? Sau o avere ?

Ceea ce cream ca forma materiala ramane aici, pe acest pamant pana se consuma si pana se consuma e supus schimbarii. 

Ceea ce ramane insa vesnic si luam cu noi, in constiinta noastra pentru a ne zugravi contextul continuarii noastre intr-o alta lume, este experienta de viata si intelepciunea ei atunci cand am creat orice bun care ne-a iesit din maini sau care a venit la noi ca un rezultat al implicarii noastre.

In fiecare clipa putem sa transferam in constiinta noastra « materie vie » sau, putem sa inchidem constiinta noastra transformand-o in obiectele si in averile pe care ne e teama sa le pierdem.

Cu o constiinta vie, cu munca si cu caracter, putem lua viata, de la inceput. Insa cu un transfer major al constiintei noastre in bunurile pe care le avem, atunci cand printr-o imprejurare a sortii, acestea nu mai sunt, vom trai senzatia ca ne-am pierdut pe noi.

Este adevarat ca exista o investitie din propria fiinta in tot ceea ce cream si acumulam ca bunuri.

Pentru ca pentru a le avea, multe inseamna timp si preocupare, inseamna munca, inseamna poate ani din viata, inseamna si sperantele pe care ni le-am pus prin ele intr-un viitor mai sigur, inseamna uneori, siguranta, liniste, confort, nu numai pentru noi.

Exista un trecut, un prezent si un viitor atasat de ele, atasat de tot ce am acumulat. Exista o speranta, exista o identitate pe care ne-am creat-o prin toata “bogatia” materializata sau sperata a lor, mica, mare, multa sau putina, asa incat insemnand atat de mult, e normal pana la un punct, sa doara atunci cand pierdem atat bunurile in sine cat si ceea ce am creat ca vise, ca emotie si sentiment prin intermediul lor.

Insa cat de mult este corect de fapt sa doara? Care e acel punct in care “e normal sa doara” este depasit in situatii de acest gen?

Punctul in care “e normal sa doara” este depasit in situatii de pierdere materiala, e atunci cand pierderea in sine ne ameninta viata pe care o avem.

Cand uitam ca viata in sine, e mai importanta.

Pentru ca cu ceea ce este inca viata in noi, mai putem sa facem multe. Cu ceea ce am pierdut deja ca bunuri, nu mai putem face nimic …

Punctul in care “e normal sa doara” este depasit in situatii de pierdere materiala, e atunci cand ni se innegureaza mintea si lumina constiintei noastre e amenintata a se estompa de ceea ce suntem dispusi sa facem uneori, pentru ne recapata bunurile pe care le-am pierdut…

Punctul in care “e normal sa doara” este depasit in situatii de pierdere materiala, e atunci cand sanatatea noastra si valorile pe care le avem nu mai reprezinta “bunuri” cu valoare inestimabila, ci doar monezi de schimb.

Putem sa le facem pe toate cate le dorim pe aceasta lume. Nu ne opreste nimeni din nimic pentru ca noi suntem cei care alegem ce anume aducem in aceasta lume, prin emotii si prin ganduri, prin fapte si prin actiuni concrete in functie de structura mintii si de constiinta noastra. 

Pentru ca propria evolutie ne apartine si noi suntem cei care o ducem intr-un sens sau intr-un altul iar cine urmeaza sa traiasca ceea ce creeaza suntem noi in primul rand si traim rezultat sau consecinta, atat din incarcatura nobila sau mai putin nobila pe care am investit-o in deciziile si in ceea ce am trait.

In momentul in care in noi e panica la gandul de a pierde, este un moment perfect sa ne intrebam ce a mai ramas din noi in noi si unde este restul si unde suntem in acel moment fata de punctul de normalitate 9in sensul de mai sus), stiut fiind faptul ca daca mergem mai departe dincolo de el, continuam transferul si uitam din ce in ce mai mult de noi si de sensul mai cuprinzator pe care il purtam in lume, sens care este mult mai mult decat a fi numai, “strangatori” de bunuri.

Sa tinem minte ca fara ce avem putem trai, insa fara noi, nu mai conteaza ce avem. 

Si chiar daca nu suntem intr-un moment de pierdere acuta, putem totusi sa ne punem aceasta intrebare din cand in cand pentru a nu crea o forta a imprejurarii, repetand acel ciclu al evolutiei noastre in care ne punem intrebari numai cand viata ne aseaza la perete si atunci, a ne pune aceste intrebari devine primul lucru de facut.

Raspunsul va veni la noi in forma in care cu siguranta vom avea de ales.

Si putem atunci sa ne ocupam de bunastarea noastra materiala pentru ca viata e de asa natura incat avem nevoie si de acest aspect ca sa putem trai, insa sa ne oprim din a ne hrani nevoia de “a fi” prin acumulare si sa nu traim numai pentru “a avea” si sa ne aducem aminte ca e important sa fim in primul rand, pentru a incepe sa avem, atat cat ii este fiecaruia cel mai de folos si potrivit. 

***

Si daca ne gandim la faima, la renume sau la pozitii si succes, ce anume ne gandim ca posedam de fapt atat de mult incat sa traim panica de a le pierde ?

Faima, pozitia sau succesul sunt o forma de implinire, este adevarat.

Una dintre ele si acopera un anumit nivel. Si ne « asigura » atunci cand ne gandim la acest lucru, un confort, o deschidere de drum si o siguranta pentru mai tarziu. De aceea faima, pozitia sau succesul, devin pentru unii dintre noi un scop, de multe ori, destul de ferm pentru prezenta noastra in lume.

Cand traim panica de a le pierde am transformat deja sensul existentei faimei, de exemplu, in viata noastra, in cu totul altceva, l-am redus ca experienta si i-am dat doar rolul de a ne furniza noua, ceva concret insa foarte  trecator… 

Faima pe care se intampla sa o traim la un moment dat in viata, are un sens mai larg decat atat si anume acela de a avea si prin aceasta experienta a trairii unui renume, posibilitatea de a dezvolta valorile si potentialul pe care il avem in timp ce prin aceasta experienta le expunem si le oferim in jur.

In momentul in care ceea ce avem ca pozitie sociala sau succes “ameninta” transformarea constiintei noastre mult sau doar putin, viata tinde sa restabileasca un echilibru la nivel interior si la nivel de viata, oferindu-ne experiente sau o experienta prin intermediul carora sau careia sa putem sa observam la timp unde suntem fata de granitele constiintei noastre si sa facem alegerile potrivite pentru a ne mentine atat constiiinta clara cat si pentru a pastra, daca este o experienta care face un sens mai larg in continuare, si faima si succesul asa cum le definim la ora actuala, indreptate mult inspre o realizare personala dar si materiala.

Si din nou, ceea ce traim prin intermediul experientelor de viata pe care le avem cand cunoastem faima si succesul sau « pierderea » lor si mai ales felul in care traim aceste experiente este ceea ce ramane in noi din experienta vietii de aici si se vede mai departe in orice dimensiune am trai.

Pe scena vietii suntem fiecare, trecatori.

Si pe fiecare scena a acestei lumi, nu a existat niciodata doar un singur om.

Fiecarui om care a “performat” la un moment dat pe o scena a lumii, i-a urmat un altul. Si in timp ce fiecare dintre noi, vom fi retinuti de cei de langa noi, pentru un aspect sau altul sau poate chiar pentru mai multe, vor exista intotdeauna oameni noi pe scena acestei lumi care vor prelua si vor preda si ei la randul lor, “stafeta”, in cunoastere, in sanatate, in stiinta si in absolut orice domeniu …

A fi preocupati extrem de mult in a urmari si in a ne mentine faima, e o ocupatie ce poate motiva. Insa atunci cand  se intampla, acest lucru nu mai este “urmarit” si nu mai este o prioritate, pentru ca devine importanta clipa si ce putem sa facem in acel moment cu ea, dintr-o perspectiva in care viata, omul, au prioritate ..

In acest sens, nu e gresit sa avem ambitia de a reusi in viata, insa sa avem grija sa nu uitam pe drum, de noi si mai ales de ce, viata ne ajuta sa fim acolo unde suntem …

***

Si daca e sa ne gandim la persoane, la emotii si la sentimente, ce anume posedam cand nu stim a mai trai la gandul ca putem pierde ce “avem”? Avem noi in posesia noastra, o alta constiinta ? Ne apartine ea oare noua intr-o asa masura incat sa punem stapanire pe mintea si pe viata ei ? Pe ceea ce simte, pe ceea ce vrea si pe ceea ce gandeste ? Si in astfel de situatii, ne apartine ea oare noua intr-o asemenea masura incat in ceea ce o priveste sa depinda totul, doar de noi?

Posesia unei alte fiinte umane este un atasament adanc, care ne implica foarte mult, iar in noi sunt tipare de existenta care justifica extrem de abil acest gen de comportament. Eliberarea unui asemenea atasament este prin ea insasi o poarta extraordinara catre sine si catre celelalte nivele de dezvoltare ale constiintei noastre, insa in acelasi timp, inca este greu de implinit. 

Avem nevoi si le implinim fiind aici, in aceasta lume, impreuna.

Cand in noi exista incapacitatea sau neputinta de a iesi din granitele unei nevoi care aproape ne domina sufletul si constiinta insa ne dorim sa facem totusi acest lucru, exista o conlucrare intre resursele interne si evenimentul pe care il traim chiar daca experimentam prin el o anume neputinta, pentru transformarea unei trairi interioare dintr-o stare de conflict intr-o abordare sau miscare constructiva, de eliberare.

Totul e sa ne dorim sa facem totul asa cum e mai bine.

Si acest “bine” ne va da idei din interior, ne va da forta sa luam si sa respectam decizii iar noi va trebui sa facem tot ceea ce uman este posibil sa tinem pasul pana cand “binele” devine o realitate pentru toti. 

Acest lucru noi nu il percepem de foarte multe ori, insa simpla dorinta de a rezolva anumite situatii ne mentine deschisi fata de un camp intreg de posibilitati prin care viata are si ea posibilitatea ei sa ne ajute, oferindu-ne acele experiente necesare pentru ca noi sa putem face constient echilibrul pe care il dorim, precum si ganduri inspirate de a recunoaste aceste experiente, alaturi de forte interioare animate “brusc” pentru a sustine tot acest proces.

Atunci cand in noi exista insa vointa de a determina si a mentine in mod stiut atasamentul intr-o relatie, pentru ca astfel se creeaza un raspuns al propriei nevoi, acest aspect se simte de asemenea in interiorul nostru.

Atunci, aceasta conlucrare intre resursele interne si experienta pe care o traim e mult ingreunata si nu mai genereaza acelasi camp de posibilitati care poate duce la o asezare a emotiilor si a resurselor ambelor parti implicate in eveniment, pentru ca relatia sa raspunda nevoilor ambelor persoane implicate in trairea ei.

Si aceasta se intampla pentru ca actiunea noastra implica o alta constiinta, o alta fiinta aflata si ea in evolutie ca si noi, care insa nu mai e privita ca o constiinta de sine statatoare asa cum e de la natura, ci e privita ca trebuind sa functioneze conditionat, intr-un anume fel in relatie cu noi, pentru propriul beneficiu.

E bine ca atunci cand ajungem sa stim cumva ca am inceput sa determinam deja o relatie de acest gen, sa ne gandim la faptul ca ceea ce ne aduce eliberarea din ceea ce inseamna consecintele pe care le cream, este si propria purificare de dorintele care “inlantuie” si care “inrobesc” pe cei din jur, folosind acesti termeni doar pentru a transmite clar ce anume se intampla atunci cand tinem neaparat sa fim cu cineva, impotriva unui curs pe care undeva si noi in adancul nostru il percepem ca trebuind sa se intample intr-un mod firesc.

“Vreau sa fiu iubit” nu se aplica numai pentru noi, e o dorinta intima a tuturor. A vrea sa fii iubit e un lucru absolut firesc atat timp cat nu devine o obsesie a noastra si cat nu se transforma intr-o povara pentru cel de langa noi.

Cat timp propria neputinta de a regasi in noi capacitatea de a trai si de a implini relatia, viata, impreuna la modul liber, autentic si cu cei din jur, isi gaseste raspuns in nevoia de a se simti util a celui de langa noi, exista un oarecare echilibru intr-o relatie care traieste prin acest tip de atasament.

Insa in timp, o relatie de la nevoie la nevoie, se transforma. Pentru ca in noi totul se transforma. Chiar daca percepem si ne dam seama doar dupa un timp.

Ne mai hranim « artificial » aceasta insemnand prin intermediul altcuiva, o vreme insa vine un moment cand ori ceva se intampla in relatie si suntem nevoiti sa invatam sa ne asumam nevoia respectiva si sa invatam sa o privim si altfel decat ca pe o responsabilitate a celui care este langa noi, ori ceva ne cheama catre noi si incepem sa mergem catre acel “loc” din propria fiinta unde sunt resurse, eliberandu-ne si sufletul si mintea si eliberand asa si un alt suflet si o alta minte.

Pentru ca daca suntem toti aici, fiecare am venit “sa crestem”. Si putem sa crestem impreuna intr-un mod firesc atata timp cat respectam acest firesc atat in relatia cu sine cat si in relatia pe care o avem unii cu ceilalti.

Exista sanse sa ne “vindecam” din timp? Adica inainte ca o oarecare dezordine din noi si nevoile acute sa ne inchida constiinta si sa ajunga prin comportamentul si prin crezurile noastre si in jur?

Cand teama de a pierde o fiinta, un partener, ajunge in panica, nevoia noastra e deja destul de mare, iar cei din jur cu greu o mai pot acoperi astfel incat sa nu simta ca li se cere un sacrificiu sau sa nu simta ca trebuie sa faca mult prea mult efort.

Ce putem sa facem in acel moment?

Sa ne intoarcem putin cate putin, si de preferat este pana sa ajungem in momentul in care cei din jur sa ajunga la o limita umana a lor, si catre propria fiinta.

Sa incercam sa ne cunoastem, sa cautam resurse si in interior pentru a darui apoi si noi si nu pentru a cere in primul rand ceva in schimb, ci pentru a cunoaste bucuria daruirii, a faptului ca putem si noi sa daruim si ca avem si ce si ca avem de unde …

Sa cautam si inauntrul nostru o resursa, “loc “catre care ne indreptam de multe ori doar atunci cand pierdem suficient de mult si suntem “obligati” de forta imprejurarii prin insingurarea in care ne gasim, sa cautam ceea ce era de mult acolo insa noi nu am stiut ca este, orientati fiind mereu catre exterior din dorinta de a fi iubiti sau de a ne descurca in viata mai usor.

Avem nevoie in tot acest proces de onestitate si respect fata de propria persoana si fata de relatiile pe care le avem, mergand pana in profunzimea a ceea ce inseamna onestitate si respect.

Apoi e necesar sa adaugam la acestea doua, asumarea procesului de recuperare a partilor de sine speriate de autonomie si mentinerea acestui proces de reintregire atat cat este necesar, pentru a se crea un echilibru interior – exterior, pentru a putea primi dar si pentru a putea darui emotii, atentie, grija la modul sanatos fata de propria fiinta cat si in relatiile umane, intr-un mod cat mai reciproc.

***

Si gandindu-ne la stari (spirituale) si la talente, la perceptii si la conexiuni mentale, ce anume ne gandim ca posedam si nu avem deja la modul vesnic prin felul in care suntem construiti de la natura, ca sa creasca in noi o teama de a le pierde?

Nimeni nu ni le poate ataca, nimeni nu ni le poate lua. Putem trai insa senzatia ca acest lucru se intampla atat timp cat nu stim de fapt ce suntem, atat timp cat nu stim de fapt ce se intampla atunci cand le manifestam sau nu le mai manifestam la fel ca inainte sau cum am fost obisnuiti, atat timp cat inca mai vedem viata si realitatea ca pe o lupta si atat timp cat inca mai suntem dispusi sa credem ca omul poate mult mai mult decat insusi Dumnezeu …

Toate sunt exprimarea noastra la nivel de sine. Si toate ne apartin atata vreme cat traim, precum si dincolo de aceasta viata si de aceasta exprimare, ceea ce inseamna dincolo de dependenta pe care o putem dezvolta fata de un anumit model sau fel de a ne exprima, a fi.

Capacitatea pe care o avem de exprimare se manifesta absolut tot timpul, in cursul si in sensul evolutiei noastre si este adaptata in fiecare clipa la moment si la mersul constiintei colective.

Si ceea ce a fost, traieste inca in noi prin felul in care acest ceva, a fost. Si ceea ce va fi, traieste deja in noi prin felul in care am ajuns deja, sa fim. Si totul merge mai departe.

Cand ramanem prinsi in stari si in anumite feluri de manifestare care ne-au adus bucurie si deschideri si implinire prin manifestare si suntem nefericiti ca nu le mai traim, ramanem acolo, in ezperienta prin care le-am trait.

Si atunci nu mai suntem aici, acum, unde avem lucruri de facut si unde intr-un mod real, traim si unde ne asteapta alte stari, ate abilitati, alte conexiuni care pun in fapt capacitatea infinita de a fi si a crea manifestare, a lui Dumnezeu …

In noi este o miscare permanenta de a fi.

Care se implineste cel mai bine traind, avand un sens din experienta si eliberand contextul, circumstanta in care experienta s-a trait prin integrarea acesteia la nivel interior, aceasta insemnand transcenderea durerii daca durerea a existat, constientizarea raspunsului la acele intrebari la care ne-am dorit raspunsul, impacarea la nivel profund de sine cu momente pe care le-am trait si cu persoanele alaturi de care le-am trait.

Toate acestea pentru a face loc in noi si in viata noastra la experiente noi care sa aduca in manifestare acea calitate informationala si energetica prin contextul asezat in fata noastra, potrivita cu acest context, asa incat sa putem urma firul implinirii noastre ca intreg, atat in plan individual cat si ca “fiinta” colectiva, mergand in ritm cu tot ce se intampla.

Perceptiile, darurile sau abilitatile pe care le manifestam, capacitatea de a vindeca, intuitiile din ce in ce mai rafinate, deschiderile mintii catre realitatea mai subtila a vietii pe care o traim, starile pe care le-am experimentat, informatiile mai neobisnuite la care am avut acces la un moment dat, constituie o sursa foarte mare de atasament. 

Fiecare dintre acestea reprezinta o traire personala. Si toate sunt deschideri catre o alta dimensiune a noastra, daca intr-adevar s-au intamplat si nu le-am trait numai in imaginatia noastra … Si toate, sunt oricum in noi.

Ceea ce se schimba insa in timp, este numai forma de manifestare a lor.

Ceea ce inseamna ca in noi nivelul respectiv s-a integrat si s-a stabilizat iar astazi, in forma in care suntem e un timp pentru o alta experienta in care gasim o alta forma pentru a le trai sau, gasim si alte calitati, informatii sau perceptii.

Toate acestea sunt rodul unei miscari de transformare interioara in sensul purificarii noastre de trecut si a unificarii contrariilor pe care le avem si din nou, totul tine cont si de miscarea colectiva.

Facand din perceptii si capacitati, un scop al vietii pe care o traim si al evolutiei in sine, ne putem prinde noi insine intr-o dimensiune in care insasi perceptia sau abilitatea in sine pe care o cautam cu atata insistenta, ne poate deveni o stare de blocaj.

Eliberand atasamentul de perceptie sau de abilitate, ii putem permite mersul catre o alta dimensiune, pastrand sensul real al evolutiei noastre care nu este singular, acela de a dezvolta capacitati “paranormale”.

Si atunci cand orientarea noastra se mentine in ritm cu un sens real al evolutiei noastre si facem de fiecare data ceva cu tot ceea ce stim, putem cunoaste cã o perceptie, o calitate sau un “dar”, raman mereu valide si active in cine suntem noi in fiecare clipa din prezent si ne conduc deja in acord si cu miscarea constiintei noastre in planul colectiv, catre alte forme de perceptie, catre alte “daruri”, catre alte calitati, sau catre o alta forma de incadrare a lor intr-un ansamblu care e din ce in ce mai vast.

Cand orientarea noastra se schimba in « a avea » si se aplica la fel de bine si pentru perceptie sau capacitate, ne mentinem noi insine pe un platou in care amandoua pot secatui in timp, pentru ca omul este o fiinta care numai daca nu mai vrea, nu mai evolueaza.

Pe niciunul dintre noi, nu ne zugraveste doar o stare pe care am trait-o, asa dupa cum identitatea noastra nu ne e formata doar din trasaturile pe care le putem evidentia prin manifestarea de moment sau prin “darurile” pe care le avem …

Totul este o singura energie cu multiple potentialitati de manifestare. Si toate se leaga intre ele.  Si cum totul este in schimbare, in economia unui echilibru care e deja in univers, astazi poate face sens sa realizam o vindecare, maine poate face sens sa scriem carti pentru copii, sau sa fim noi insine parinti …

Atat timp cat suntem orientati catre adevar, vom putea avea inspiratia necesara de a alege ceea ce este potrivit, acest potrivit fiind in deplina concordanta cu ceea ce este in interior, manifestand apoi acele abilitati de care avem nevoie in momentul respectiv, pentru a aduce in fapta “potrivitul” printr-o experienta de care pot beneficia mai multi.

***

Teama, este doar o informatie si atat. Depinde insa mult, de cum ajunge informatia la noi sau, de cum ajungem noi la informatia respectiva. Depinde mult ce intelegem noi din informatia ei si cum alegem sa traim intern, extern, manifestarea respectiv experimentarea ei. 

Eliberarea de atasament nu inseamna detasare si nici indepartare sau indiferenta, rupere de sine, sau a nu mai fi prezent aici, ci adevarata implicare, o implicare care insa nu mai contine panica atunci cand vedem ca toate trec sau ca se schimba, o implicare constienta de procesul vietii, pe care in starea fara panica ajungem sa il cunoastem si sa stim sa apreciem schimbarea pe care ne-o ofera.

Atasamente mai sunt si vor mai fi pana cand ne vom fi atins starea de constienta a unui nivel profund interior, de unde cand privim lumea, totul isi gaseste locul, trecator si vesnic, in acelasi timp … Pentru ca dezvoltarea constiintei noastre se produce in etape. Si fiecare are un nivel al ei de atasament prin care experimentam realitatea etapei respective si fiecare are si nivelul ei de eliberare.

In lucrul cu atasamentele nu este necesar sa fim razboinici, ci clari. Ne trebuie claritate sa intelegem unde e acel surplus care ne face sa exageram o dorinta absolut umana sau o forma de afectiune sanatoasa care exista de pilda intr-un atasament matern care este necesar pentru ca fatul sau copilul sa isi faca o intrare absolut normala in ceea ce se cheama viata de aici.

Pentru aceasta avem nevoie sa nu devenim absurzi si radicali, ci sa ne apropiem cu deschidere de ceea ce traim pentru a intelege ce se intampla si ce e de facut, direct cu mintea si cu sufletul din noi, dincolo de propriile atasamente pe care le avem poate, in legatura cu anumite practici si interpretari. 

Este absolut normal sa avem dorinta de a construi si de a realiza inclusiv lucruri materiale in aceasta lume. Pentru ca acest lucru tine de capacitatea noastra de a crea si de a fi si am venit aici si pentru a face acest lucru, in ideea de a imbogati firesc aceasta lume cu ceea ce ea ne arata ca ar fi nevoie pentru echilibrul si pentru dezvoltarea pe care le dorim.

Este absolut normal sa avem dorinta ca relatiile noastre sa fie intr-un anume fel. Pentru ca avem o viata si fiecare are in interior modalitati diverse de a o trai, catre care tindem, ca fiind contextul cel mai potrivit pentru a ne descoperi si a manifesta, ce suntem …

Este absolut normal sa tinem minte stari si sa le luam la un moment dat si ca reper. Pentru ca toate au o insemnatate si ne descriu pana la un punct si au o importanta in evolutia noastra ca o poarta prin care am trecut.

Insa sa avem grija ca in timp, noi ne transformam, copiii cresc, reperele se schimba, viata merge mai departe si poate capata contur in forme care sunt poate mult mai potrivite si implinitoare decat cele pe care le-am imaginat. Sa nu ne fie teama cand acest lucru se intampla si devine evident pentru ca ce e de pastrat si face sens in continuare, se va pastra intotdeauna, restul se transforma, se schimba sau se adapteaza.

Putem sa ne dorim toate aceste lucruri de mai sus, pentru ca in plan uman totul se pune in miscare prin dorinta, la inceput dorintele fiind mai multe si mai legate de planul material dupa care se tot rafineaza, se simplifica si se apropie din ce in ce mai mult de esential. 

Si atat timp cat prin ceea ce dorim si prin modul in care ne implinim dorinta, nu fortam pe nimeni, nu ne vindem, nu controlam evolutia nimanui si atat timp cat nu proiectam noi insine o viata care nu ne apartine, totul poate functiona in armonie si dorinta noastra impreuna cu dorinta celuilalt, poate sa creeze o experienta autentica de viata, traita la modul implinit pentru fiecare dintre noi, tinand cont si de evolutia noastra, impreuna.

Multa vindecare si trairi frumoase tuturor!

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,

 

Alina Mihai  
Coaching • Consiliere • Terapie
Sedinte individuale si evenimente 
 
 
 
Articole asemanatoare:
This entry was posted in Articole si vindecare and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Lasa aici, un gand sau o traire ... ღ

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ 7 = 15

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>