Deznadejdea nu este un pacat … sau despre deznadejde si speranta

Deznadejdea nu este un pacat … sau despre deznadejde si speranta

Deznadejdea este o traire cu care ne intalnim uneori pe parcursul vietii din cauze multiple si este o traire absolut umana …

Sunt oameni care sunt deznadajduiti si sunt oameni care sunt si mai deznadajduiti cand afla ca deznadejdea e considerata un pacat, un pacat pentru necredinta pentru care omul este sanctionat.

Putem fi rai pentru ca dorim sa facem rau si aici poate am putea gandi ca exista o justificare pentru “a pedepsi”, ca o masura de a corecta un rau, deoarece in a face rau si in a face rau cu voie si justitia umana intervine, insa in ceea ce priveste deznadejdea este greu de crezut ca cineva isi doreste sa deznadajduiasca, astfel incat pedeapsa sa fie acea masura necesara si corecta pentru a corecta un om care deznadajduieste.

Deznadejdea este o traire pe care omul o experimenteaza cand crede ca mai are doar un pas si “cade” intr-un mod definitiv, in felul in care el crede in acel moment ca inseamna ” a cadea” … si in felul in care crede el atunci ca pentru el, e “definitiv”. 

Este una din trairile de la limita fiintei si faptul ca el se afla in deznadejde e deja destul de mult pentru un om mai ales dupa ce a incercat tot ce a crezut ca poate, pentru a il incarca si cu acest ultim pacat, ca deznadajduieste.

Nu ajunge nimeni sa traiasca deznadejdea in mod real pana cand nu incearca atat cat crede el ca om, ca poate.

Dupa o parte dintre noi incercarea unui om de a iesi din deznadejde ar putea sa para mult, dupa o alta parte ar putea parea putin insa e bine sa ne amintim ca este important sa luam contact cu felul in care i se pare celui care isi traieste intr-un moment de neputinta, neputinta si efortul lui.

Deznadejdea inseamna o margine la care ajungem.

Atunci cand e traita autentic, cand omul nu mai vede nicio optiune, cand nu mai vede ca o are inca si se simte abandonat, cand inainte sa ii rasara in suflet o speranta vie care sta ascunsa pana si in cea mai mare deznadejde, cand omul isi traieste clipa lui de “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit …?”, deznadejdea este o traire care in loc sa il trimita in ceruri intr-un fel la modul propriu, lasa liber omului, drumul pentru a renaste, fiecare in felul lui.

Pentru ca in cea mai mare deznadejde, omul inca mai cauta solutii undeva in interior.

Ceva din om nu abandoneaza omul atat timp cat omul inca nu abandoneaza.

Ceea ce transpare insa pentru sine dar si pentru restul lumii este poate, neputinta, insa in interior omul inca nu cedeaza cautarii chiar daca pe moment el insusi nu realizeaza.

Cine a trait deznadejdea adevarata a gasit in deznadejde forta de a se ridica din nou si de a pasi cu curaj si asumare in viata.

In acel moment de abandon, tot ce esti ca om se restructureaza si daca omul nu mai simte un ajutor “extrem” venit din partea “celui care tine in palma totul”, omul in acel moment pentru a continua cu viata, invata ca se poate.

Este un moment in care omul, vede de fapt ca se desparte de un ajutor, ca mai apoi, sa vada ca poate sa invete sa se ajute singur, sa isi implineasca la modul autentic partea lui, din relatia lui cu viata si cu Dumnezeu.

Dupa care omul il gaseste iar pe Dumnezeu numai ca de aceasta data devine mult mai constient de sine, de locul pe care el ca om il umple in relatia lui cu Dumnezeu, de locul sau in lume si de ce inseamna Dumnezeu.

Ceea ce este si benefic pentru om cat si esential.

Pacat insa ca ajungem pana acolo cateodata, pana in adancul vaii celei mai adanci pentru a realiza asa ceva … Insa daca tot ajungem, sa beneficiem macar de experienta si sa stam in viata, redescoperind resurse si gasind si adevarul.

Fiecare dintre noi isi are valea lui. Sunt mai multe vai in viata insa una e mai mare. Si daca ajungem pana acolo, chiar in momentul in care ii atingem fundul (adancimea), undeva inauntru incepe sa traiasca o alta stare.

Totul e sa stam in continuare in viata. Apoi incepem sa gasim resurse. Care incep sa vina dinauntru dintr-un loc pe unde nu am mai fost de mult si unde au zacut cam ingropate si uneori mai vin resurse si din partea altor oameni.

Primul pas este mai greu. Vor mai fi si altii insa o data depasit momentul adancului de vale, omul urca incet incet pe vale si desi mai trece si prin alte vai, de unde a plecat, nu se mai intoarce.

Aici este o mare frumusete a vietii.

Odata ajuns atat de jos si odata ce-a plecat de acolo in viata ramanand si pe cai curate, aceeasi vale omul nu o va mai gasi in cale.

E posibil ca drumul care a facut omul sa adune in sine acea incarcatura ce a dus la deznadejde sa il mai invite sa o acumuleze iarasi, deoarece unele din mecanismele umane care fac posibila ajungerea in deznadejde mai sunt inca active in lume, insa baza interioara e fundamentata pe altfel de valori si chiar daca drumul mai invita, omul e capabil de aceasta data sa il recunoasca si sa spuna nu cu usurinta …

Aceasta este inca o esenta a ceea ce se creeaza in om dupa experienta deznadejdii si e lucru mare.

Haosul din om, la modul propriu se traieste doar o data. Odata ce omul a iesit cu adevarat de acolo, nimeni nu il mai intoarce desi in viata sunt in continuare cicluri si omul are in fata experiente noi de fiecare data.

E bine de stiut ca, cu fiecare om care isi atinge haosul din el si pleaca “de acolo “in viata si pe cai curate”, haosul isi pierde in general, din energia cu care se creeaza.

Pentru ca omul care a iesit din haos a iesit cu tot cu o cale de a nu se ajunge in haos, pe care cine isi va dori va merge. Si aceasta inseamna ca din ce in ce mai multi dintre oameni vor fi din ce in ce mai putin purtatori si creatori de haos. Si ca atare, haosul nu se mai creeaza. Pentru ca omul invata din ce in ce mai mult si autentic despre … Viata. 

Si omenirea va incepe apoi, un altfel de ciclu care nu mai este orientat pe dualitate, pe principiul integrarii umbrei, pe principiul adunarii energiei din extreme. Ci pe un principiu pe care omenirea urmeaza sa il vada.

Multi gasim in deznadejde forta.

Ajungem cateodata pana acolo si de multe ori oamenii din jur renunta intr-un fel la noi deoarece cred si spun ca am ajuns in deznadejde din pacatul nostru, karma noastra, un destin nefericit uitand insa ca totul se intampla la comun aceasta neinsemnand ca nu exista si o contributie a noastra care uneori este foarte insemnata, pentru care ajungem sa traim si deznadejdea.

Insa de multe ori se ajunge in deznadejde si din oboseala care se resimte cand cei din jur iti spun la modul sistematic “nu esti bun”, “ nu o sa iti iasa”, “nu ai sa reusesti nimic”, “ nu te uiti putin la tine, cum ai vrea sa faci ceva in viata cand tu arati in halul asta …?” , cand sunt oameni care din perspectiva unor norme considera alti oameni mult prea diferiti incat sa poata sa ii si accepte, sau sunt oameni cu dizabilitati sau cu “probleme” pe care ii respingem si ii condamnam,  fara sa mai amintim de situatiile de abuzuri legate de femeie.

Si sunt exemple adevarate.

Sa nu grabim nimic in propria viata judecand un om aflat in deznadejde dupa karma sau dupa alte cauze pe care ne permitem sa le abordam, noi nefiind de multe ori, in locul lui.

Este adevarat, noi suntem cei care alegem, noi suntem cei care pasim si ajungem si datorita noua in deznadejde, insa sa nu uitam ca pentru toate este un context in care tot ce e in jur conteaza pana la un punct. Si sa nu grabim o “judecata” care nu ne asteapta sa gresim neaparat din perspectiva unui Dumnezeu pe care il numim iubire, ci sa luam contact cu intelepciunea si cu claritatea mintii noastre, cat inca suntem fiecare in viata, sa privim si omul, si relatia lui cu viata, sa privim insa si contextul din care omul, situatia pe care o traieste, viata insasi face parte.

Cand mintea unui om e la gandul ca deznadejdea este un pacat, poate omul sa aiba o judecata atat de clara incat sa vada in alt om cand e in deznadejde daca nu cumva in deznadejdea lui este poate si “pacat” insa poate este si speranta …  ?

Cat putem sa intelegem in acel moment omul care e in deznadejde daca inainte de a incerca macar sa il intelegem, deja il condamnam?

Si cum putem sa condamnam un om ca nu crede suficient de mult in Dumnezeu cand si asa e la capatul fiintei sale …?

Poate fi Dumnezeul pe care il evocam ca fiind iubire atat de crud incat sa lase omul fara o iubire pe care tot noi credem si afirmam ca o ofera in mod vesnic cat si neconditionat, cand omul are o traire absolut umana? Oare Dumnezeu nu stie ca e, om?

Intr-un om care deznadajduieste este si cainta si cine a trait aceasta stare stie ca omului ii pare rau dupa “ceva” chiar daca atunci poate sa rosteasca vorbe care nu sunt masurate. Un om poate sa ajunga in deznadejde si facand mai multe fapte rele, manat de orgoliu, de invidie sau de alte “trasaturi”, insa deznadejdea e o stare in care e durere mai mult decat mai exista poate, rautate.

Pe omul care deznadajduieste nu pedeapsa, frica de a nu fi iertat il aduce iarasi in bratele frumoase ale vietii si in iubirea lui uitata pentru un moment de sine, oameni, Dumnezeu, ci chiar iertarea, blandetea si intelepciunea noastra pentru ca mai mult sau poate mai putin omul ajunge in deznadejde pentru ca inainte sa simta ca Dumnezeul sau l-a parasit, nu mai simte ca langa el gaseste oameni …

Si sa nu uitam ca pana la sfarsitul vietii suntem oameni si ca nimeni nu e inca absolvit de la trairi si experiente pentru care mai poate sa mai fie judecat …

Exista cateva nuante ale deznadejdii:

  • deznadejdea ca emotie pe care o exageram din dorinta de a primi atentie
  • deznadejdea traita de un om care a pus in miscare toate “atuurile” sale insa nu pe cai curate (recurgand la influenta, minciuna, compromis)
  • deznadejdea ca mustrare a constiintei
  • deznadejdea traita de un om care a incercat tot ce e uman posibil si pe cai curate (implicand constant valori)
  • deznadejdea nu inseamna inca resemnare

In toate exista un potential transformator.

In prima exista un potential transformator atunci cand omul a ajuns cu adevarat in deznadejde vazand ca eforturile sale de a forta un sentiment sa se arate nu s-au implinit si traieste renuntarea la acest tip de eforturi.

In a doua stare exista un potential transformator insa mai exista si alte  mecanisme care sunt in om si care uneori nu lasa constiinta sa perceapa realitatea pur interioara aflata in contradictie cu ceea ce omul experimenteaza astfel incat schimbarea in constiinta lui sa se produca.

In starea de “deznadejde ca mustrare a constiintei”, omul este deja intr-o stare de contact cu propria constiinta ceea ce faciliteaza mult contactul cu o stare de dincolo de ceea ce omul experimenteaza in acel moment insa si aici pot fi cateodata mecanisme care pot sa genereze foarte multa vina de exemplu si care pot ingreuna schimbarea.

Mecanismele care exista in om insa pot fi transformate si omul poate sa si le rezolve in timp.

Starea de deznadejde in care omul a incercat tot ce  uman posibil si pe cai curate, este poate starea care apropie omul cel mai mult de constientizarea si de acceptarea unui anumit gen de neputinta pe care omul in acel moment e pregatit sa si-l asume deoarece contactul sau cu constiinta e lucrat in timp.

Aceasta acceptare poate predispune omul la o stare mai profunda de contact cu o dimensiune pe care pana atunci e posibil sa nu o fi experimentat, care ii dizolva starea lui de neputinta.

Ajunsi la “deznadejdea nu inseamna inca resemnare”, intre deznadejde si resemnare exista o diferenta. Din deznadejde omul se poate ridica, prin resemnare omul se opreste, renunta absolut la tot, renunta si la viata, nu mai vrea sa inteleaga, nu mai vrea sa faca absolut nimic.

Omul care vrea sa se ridice si nu s-a resemnat, din deznadejde se ridica. In resemnare insa omul e in starea lui interna de renuntare la orice umbra de speranta, stare din care este si mai greu sa mearga mai departe.

Toate starile de deznadejde contin un potential benefic pentru om. Totul e, cel putin pentru inceput, sa incercam sa ne intelegem starea.

Revenind la deznadejdea ca pacat, a condamna un om pentru ca a ajuns in deznadejde, inseamna a il condamna pe om ca este om.

E in ajutorul nostru sa lasam aceasta judecata pentru acel moment in care vom cunoaste omul cu tot ceea ce contine el dincolo de paradigme si caracteristici invatate, pentru ca daca facem asta cu cel care e in deznadejde, suntem ingaduitori cu noi si nu provocam destinul sa ne arate ca si in cea mai mare deznadejde inima umana bate inca pentru Dumnezeu chiar daca omul nu mai simte asta …

Iar speranta, exista pentru orice pe acest pamant. Omul care e in deznadeje poate e mai greu sa o traiasca atunci in el, insa speranta exista in adanc. Condamnand un om nu facem altceva decat sa ii luam speranta.

Deznadejdea e mitul lui Hristos pe cruce, teama lui de abandon, regasirea lui ca spirit si unirea lui cu Dumnezeu.

Omului i s-a spus ca Dumnezeu este iubire si ca e mereu alaturi. Omul a invatat despre iubire si despre Dumnezeu ca sunt unul si acelasi lucru si apoi a invatat ca cel care te iubeste nu te paraseste si ca nici Dumnezeu nu face asta. Omul a invatat despre iubire ca iubirea nu inseala, ca iubirea nu tradeaza, ca iubirea nu te lasa, omul a invatat despre iubire …

Si totusi in viata se traiesc atat de multe … Oameni care ne spun ca ne iubesc ne spun la un moment dat ca pleaca. Oameni care ne spun ca ne iubesc tradeaza, oameni care ne spun ca ne iubesc inseala, iar Dumnezeu pare ca se ascunde uneori.

Prin toate aceste experiente omul nu face altceva decat sa piarda notiunea de iubire asa cum a invatat-o doar pentru a o regasi din nou asa cum este cu adevarat.

O iubire eterna si profunda care e in el si pe care o poarta ca o flacara nestinsa in propriul suflet de unde primul care se hraneste in fiecare clipa e chiar el.

Cand omul isi lasa fiinta in bratele unei notiuni care il indreapta exclusiv catre exterior, omul isi deserveste tot ce reprezinta acelui exterior de care devine dependent.

Nu mai poate iubi decat daca acel exterior este prezent intr-un anume fel. Si nu va fi niciodata motivat sa caute si in sine ci mereu in ceilalti si mereu intr-un Dumnezeu exterior de a carui iubire va depinde, nestiind ca sursa vietii si a iubirii este si in el.

Cand Dumnezeu “abandoneaza”, e momentul ca omul sa gaseasca in el ceea ce a transferat asupra unui Dumnezeu exterior, fie el un idol pamantean, fie el un chip imaginar a ceea ce inseamna Dumnezeu.

Cand Dumnezeu “abandoneaza” omul, Dumnezeu nu se retrage ci lasa liber locul pentru om, ca omul sa isi gaseasca sursa lui din sine eliberandu-l de chinul de a fi legat de tot ce este trecator in afara lui, aceasta mergand de la ceva concret pana la ideea lui de Dumnezeu.

Asa incat sa avem nadejde ca in cea mai crunta deznadejde nu facem altceva decat sa ne atingem marginea fiintei noastre de unde incepe libertatea noastra, noi fiind in trup in continuare. Si daca vrem cu adevarat, vom gasi cu adevarat o cale simpla si frumoasa ce ne va scoate si din deznadejde si ne va indemna frumos, spre viata.

Daca am pleca din trup intr-un moment de deznadejde am ramane neimpliniti si ne-am opri la jumatate.

Drumul trece prin acel moment de deznadejde si omul imediat apoi incepe un alt ciclu in care omul “iar se naste”, de aceasta data mai intreg si implinit in sine deoarece s-a intors la sursa si a gasit in sine cel mai bun izvor al ei.

Apoi ciclul pe care il incepe e o noua viata in care omul constient de Dumnezeul regasit din sine, doar se manifesta, impartaseste si materializeaza, purtand in sine experienta deznadejdii insa nemaiputand sa o traiasca.

Si chiar daca deznadejdea fiind prezenta inca in lume, il mai atinge cu vreo unda, ea nu mai are potential de a fi activa intr-un om care a ajuns sa stie si sa si traiasca un adevar pe care trecand de momentul lui acut de deznadejde, l-a facut al lui, oricum ar fi sa sune aceasta si fie ca a facut-o singur sau cu ajutor.

Experienta ne “imputerniceste” si ne da substanta. De aceea prin aceasta forma a existentei care se numeste viata, omul poate evolua. Pentru ca prin experienta el aduce in contextul lui interior, intr-un mod fundamental rezultanta a tot ceea ce este.

Teoretic doar sau numai la nivel imaginar sau la nivelul mintii, fara sa existe si un nivel minim necesar de experiente prin care omul sa aiba o sansa sa experimenteze ce “ghiceste”, ce invata, ce citeste si ce este, omul este pregatit doar la jumatate si numai in anumite parti ale lui care insa nu ii dau atata consistenta incat sa isi poata materializa “drumul inaltarii lui” prin trecerea pe acest pamant.

Sa avem insa grija si sa nu facem si din deznadejde ca din suferinta o cale pentru a ne naste mai curati cat inca suntem in aceasta lume, doar pentru ca deznadejdea are in sine un potential transformator.  Pentru unii dintre noi deznadejdea e o experienta, pentru unii nu. Se poate evolua si fara suferinta, fara sa se piarda din substanta. 

E bine sa nu ne fortam “destinul” nici fugind de experiente, nici impunand vreuna. Sa lasam “destinul” sa ni se arate, noi numai dorindu-l si mergand sa ne intalnim cu “el” prin viata.

Sa avem speranta si sa nu osindim pe cel ce traieste deznadejdea si sa ne gandim ca toti suntem inca, oameni.

Sa ne deschidem inima si sa cuprindem pe cel deznadajduit macar cu gandul bun daca mai mult nu putem ca om sa facem si sa traim si sa aratam astfel ca iubirea care e in noi nu abandoneaza si ca tocmai de aceea ne asemanam cu Dumnezeu.

Si cand simtim ca nu putem sa ajutam pe cineva aflat in deznadejde sa nu il incarcam cu suferinta noastra pe propria neputinta din acel moment, ca “mai mult nu putem sa facem”. Uneori si de fapt de foarte multe ori, un om aflat in deznadejde nu are nevoie de nimic decat de o prezenta care sa il primeasca. De un om ca el, care sa il accepte asa deznadajduit cum este, simplu si cu inima deschisa si atat cat poate. Si poate cu un pahar cu apa.

Exista un fluid uman numit compasiune. Nu e nevoie de mai mult, de multe ori in viata.

E de ajutor sa incercam sa intelegem ce inseamna a avea cu adevarat compasiune pentru noi si pentru viata noastra si atat timp cat Dumnezeu pe toti ne poarta undeva la sanul lui, ca o metafora a felului in care viata insasi ne mentine in viata prin miscarea in spirala a propriului sau continut, sa nu fim noi cei care suntem la fel de oameni cu cel deznadajduit, care ii luam dreptul la iubire atat timp cat iubirea insasi i-l ofera si sa imbratisam omul aflat in deznadejde pentru a ii reda o incredere curata in viata, increderea in sine, increderea in tot.

 Multa pace, vindecare in viata si in suflet, tuturor !

Alina Mihai | Coach, Trainer, Terapeut
Sedinte individuale si evenimente de grup
 
 
Articole asemanatoare:
This entry was posted in Articole si vindecare and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

4 Responses to Deznadejdea nu este un pacat … sau despre deznadejde si speranta

  1. Alina Mihai says:

    Buna ziua,

    Multumesc frumos pentru comentariul dvs. si am sa consult sursa indicata de dvs. pentru a vedea si perspectiva pe care o studiati.

    Pentru mine, faptul ca IIsus a spus pe cruce “Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit …?”, inseamna faptul ca IIsus si-a pastrat umanitatea pana in ultima lui clipa.

    Pentru mine a fi uman este important, nu e un semn de slabiciune, ci e un semn de a fi un om printre ceilalti oameni si de a lua parte intr-un mod trait din suflet, la tot ceea ce se intampla.

    De aceea cred in aceasta exprimare, pentru ca din tot ceea ce am trait si am analizat atent in jur la oamenii cu diverse realizari in domeniul spiritual vreme de multi ani, am observat ca oricat am fi de ancorati in Dumnezeu si oricat de mult ne-ar altoi prezenta Lui umanitatea, a fi om in continuare este important pentru a putea trai in continuare printre oameni.

    Umanitatea, in acest sens, este importanta deoarece in acest fel cei din jur pot sa se simta intelesi.

    Va multumesc din nou si transmit din inima un gand bun pentru dvs. !

  2. marcel istratoaie says:

    ma bucur ca intr-un articol despre deznadejde se mentioneaza expresia” Dumnezeul meu pentru ce m-ai parasit”.Tocmai de aceea nu poate fi corecta.In biserica estica se foloseste “Dumnezeul meu la aceasta am fost sortit”…eroare de traducere aparuta de la aramaicul “lemana”confundat cu “lama”,citesc de 2ani aprox din aceasta traducere si mi s-au lamurit multe semne de intrebare,puteti accesa daca cunoasteti engleza la” lamsa online”

  3. Alina Mihai says:

    Si eu va multumesc mult pentru acest mesaj de suflet ! Prin gratia lui Dumnezeu si prin daruirea si efortul nostru multe lucruri bune se intampla.

  4. Steluta says:

    Acum, am inteles putin semnificatia sfintelor cuvinte: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit!… Multumesc!

Lasa un raspuns ღ Multumesc !

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ 6 = 10

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>