Suferinta nu este o garantie a evolutiei noastre …

Suferinta nu este o garantie a evolutiei noastre …

Una din cauzele majore ale suferintei este insusi felul in care ne raportam noi la suferinta, ce credem noi despre experienta ei.

Astfel exista credinta ca “fara suferinta nu se poate”, aceasta afirmatie fiind prin adoptarea ei necercetata, o alta paradigma a vietii noastre.

Se spune ca “suferinta mantuieste” si plecand de aici intr-un sens mai larg, ca “daca nu am fi suferit nu ne-am fi inteleptit”, ca “suntem cine suntem astazi” (in cazul in care ne place cine suntem), ” datorita faptului ca am suferit” si multe alte alaturari asemanatoare care fac din suferinta mai mult sau mai putin un idol.

Evolutia noastra, mantuirea noastra, intelepciunea noastra, fiinta care suntem, nu sunt insa garantate de nicio suferinta.

Ci de noi.

Fara ca acest lucru sa insemne ca prin aceste randuri il ridic pe om la rang de Dumnezeu sau ca am controla total procesul prin care ne inteleptim sau mantuim.

Insa avem fara indoiala o influenta asupra procesului de inteleptire sau de maturizare spirituala sau de mantuire si mai inseamna ca daca suferinta si trairea suferintei ar fi o garantie a evolutiei si a intelepciunii noastre, daca suferinta prin sine insasi ca idee si concept sau ca experienta ar fi o garantie a transformarii noastre, atunci am fi cu totii intelepti, am fi toti iluminati, am fi toti mantuiti deoarece cu totii am avut parte si inca mai avem, de o forma sau o alta a suferintei.

Suferinta nu “ne” mantuieste doar prin experienta ei, pentru ca nimic nu se intampla fara contributia noastra sau altfel spus, totul se intampla si cu contributia noastra.

Exista o implicare a noastra in creearea suferintei si in perpetuarea ei ca experienta asa dupa cum exista si o implicare a noastra in dezvaluirea mecanismului pe care il prezinta pentru a nu il retrai inconstient si pentru a il dezafecta la modul constient, alegand variante de destin si actiune care ne sunt puse la dispozitie atat prin evolutia noastra cat si prin evolutia constiintei colective pe care fiecare o formam.

Iluminati, fericiti, liberi, vindecati, mantuiti, eliberati, evoluati sau dezvoltati … suntem atunci cand invatam ceva din experienta suferintei, cand depunem efortul sau ne implicam activ in experienta propriei suferinte in ideea de a intelege ce se intampla, in ideea de a iesi din granitele ei si de a ne schimba statusul intern in raport cu experienta suferintei atat timp cat ea se mai creeaza in viata noastra cat si pe pamant si nu atunci cand o traim mecanic.

Suferintã este in continuare pe pamant si experiente purtatoare ale suferintei vor mai fi pana in clipa in care o masa critica de oameni va iesi din granitele pe care ni le impunem prin nestiinta noastra in ceea ce priveste experienta vietii, prin conditionari si perceptii care sunt neclare si necercetate suficient asupra realitatii si prin folosirea fortelor “naturii” intr-un mod inconstient in defavoarea ei, a “naturii” prin care am venit la viata si prin care co-cream aceasta lume.

Cand o masa critica de persoane va fi desfacut prin sine insasi povestea suferintei amprentata in constiinta individuala a celor care o constituie, acest lucru se va intipari si in constiinta colectiva iar suferinta nu va mai exista ca realitate energetica as spune aproape absoluta si ca atare vom sesiza cu totii, multe alte optiuni pe care vom avea claritatea si suportul emotional necesar din interior de a le alege si de a le urma in fapta, dand viata unei alte realitati individuale cat si colective.

Aceste optiuni sunt la dispozitia noastra si in acest moment insa pentru ca nu putem vedea viata decat intr-un anume fel, nu suntem permeabili la informatia si la experienta lor, nu le sesizam asa incat ramane sa invatam in continuare mai mult tot pe orizontala din experienta altor oameni, care au vrut sa stie daca nu cumva este posibil si altfel si care au inscris aceste optiuni concret si in felul lor, in viata colectiva, aratand prin insasi viata lor ca e posibil si altfel si in ce fel.

Avand exemple concrete ne este mai usor cateodata sa facem primul pas inspre eliberarea noastra.

Daca insa vrem cu orice pret sa traim in suferinta, vom trai in chinul mintii si in experienta ei si nu vom iesi din cercul ei inchis deoarece ne vom imagina ca cu cat suferim mai mult, cu atat este mai bine, conform ideii ca “suferinta mantuieste” si vom gasi mereu o justificare a suferintei pentru care este necesar sa o traim la nesfarsit.

Este suferinta necesara?

A spune “datorita suferintei sunt astazi intelept” sau ca “trebuie sa suferim ca sa ne inteleptim”, sau ca “fara suferinta nu se poate”, inseamna a promova ideea ca suferinta este necesara si obligatorie, inseamna a promova ideea ca suferinta este o coordonata de nelipsit a vietii, conditionand evolutia si inteleptirea noastra de aceasta si inseamna si sa nu ne recunoastem contributia la actul vietii in mai multe sensuri.

Insa asa cum spuneam la inceput daca ele ar fi indisolubil relationate atunci cu totii am fi deja inteleptiti.

Acest tip de conditionare mentine suferinta ca program activ in campurile noastre subtile (energetice), prin credinta ca nu ne putem intelepti, ca nu putem evolua FARA suferinta, pe de o parte si pe de alta parte atunci cand spunem “suferinta mantuieste” transferam responsabilitatea mantuirii asupra suferintei si consideram ca este necesar doar sa suferim ca sa ne mantuim, experienta suferintei nefiind in acest fel, o experienta lucrativa.

A merge pe acest tip de conditionare insa, cum ca FARA suferinta nu se poate, exclude insa intr-un fel insasi evolutia in sine, pentru ca a evolua presupune inclusiv a iesi din acele cicluri care se repeta in viata noastra datorita necunoasterii la care am ajuns, suferinta fiind unul dintre ele.

Astfel a evolua presupune sa iesim si din suferinta la un moment dat. Ori cand spunem ca fara suferinta nu se poate, atunci ne aflam intr-o contradictie extrema cu insasi sensul pentru care ar exista aceasta suferinta si anume acela de a evolua, de a ne indrepta catre un “mai bine”.

Ideea de a idealiza suferinta pleaca de la “suferinta mantuieste”, care se bazeaza insa nu atat pe ideea de evolutie in sine, cat mai mult pe faptul ca starea fara suferinta e vazuta ca un cadou divin de la Dumnezeu dupa moartea noastra, cadou pe care il primesc cei care au suferit indeajuns in aceasta viata in acea stare de acceptare a suferintei care sa permita o rasplata.

Avand acest raport fata de ceea ce inseamna viata, avand acest raport fata de ceea ce inseamna evolutia noastra, avand acest raport fata de Dumnezeu si greselile noastre si fata de ceea ce inseamna omul in aceasta viata, pare intr-un fel firesc de ce ne raportam in acest fel la suferinta.

Exista insa informatii vechi de peste 3000 de ani precum si experiente repetate ale unor persoane care au reusit sa iasa din acest ciclu al suferintei si sa intre in etapa constientei cat inca au fost si sunt in viata, etapa in care suferinta nu mai este recreata prin contributia lor voita sau inconstienta, ci doar se consuma incarcatura ei actuala, incarcatura care mai exista in constiinta colectiva, incarcatura care permite suferintei sa se mai creeze in lume.

Faptul ca suferinta este un program de viata care poate fi depasit si nu este un aspect obligatoriu al vietii, este atestat de toti cei care au iesit din granitele ei si si-au schimbat statusul intern prin evolutie interioara, prin cunoastere de sine, prin acces la adevarul despre viata, sine, Dumnezeu si prin dezvoltarea acelor calitati respectiv valori interne care permit trairea vietii intr-o constienta sanatoasa si intr-un echilibru cat mai sanatos interior – exterior.

Suferinta exista pentru ca limitandu-ne in viziunea noastra am dat curs unei alte realitati, mai indepartate de ceea ce am fi putut trai daca ne-am fi pastrat nivelul constientei mai aproape de felul in care realitatea pe care o traim se creeaza, lucru pe care il reinvatam cu totii in aceste vremuri.

Avand in vedere acest aspect, al unei evolutii din ce in ce mai constiente la care incepem sa ne raportam cu totii, arata ca undeva in adancul nostru credem desi la nivelul mintii constiente inca mai avem si alte pareri, ca suferinta poate fi depasita inca de pe timpul vietii, altfel preocuparea noastra pentru vindecarea ranilor trecutului, ale prezentului, preocuparea noastra pentru alegeri constiente, pentru constientizarea sinelui profund, pentru transcenderea stadiului de multi-eu si unificare, nu ar mai avea un sens si din start nu ar mai fi pentru noi o optiune, o preocupare si nu ar mai prezenta niciun fel de “interes”.

Este astfel evident ca suferinta e o cale pe care am creat-o noi la un moment dat prin felul in care ne-am raportat la viata, oameni, propriul sine, Dumnezeu.

Suferinta nu este obligatorie pentru evolutia noastra insa in contextul actual al constiintei noastre e o experienta care aparent mai are inca un sens, motiv pentru care tindem sa ii conferim creditele si meritele pe care ar trebui sa le impartim intre noi si Dumnezeu si fiintele care ne ajuta.

Acest sens este ca prin experienta suferintei avem o anume presiune pe fiinta noastra, presiune sub care multi incepem sa ne intrebam si incepem sa aflam din adevarurile care ne ajuta sa ajungem la un echilibru, presiune fara de care mergem intr-un fel si mai mult sau mai putin in virtutea inertiei fara sa ne punem aceste intrebari.

Avand o constiinta tare, in sensul in care avem un mental rigid, intesat de concepte fixe pe care ne permitem greu sa le cercetam pentru a le vedea realitatea, functionam mai mult pe pilot automat, influentati destul de mult de aceste informatii.

Cream astfel prin alegeri care nu sunt neaparat in concordanta cu realitatea pe care o traim ci cu cea pe care credem noi ca o traim, urmari ale experientelor de viata care ne pun in fata unor nemultumiri, a unor constrangeri, dandu-ne seama dupa ce traim aceste consecinte si trairi, ca decizia noastra ar fi trebuit sau ar fi putut sa fie alta.

Invatam insa uneori din toate acestea si iarasi uneori nu mai repetam greseala, greseala insemnand sa facem iar in aceeasi circumstanta aceeasi alegere care produce acelasi tip de inchideri si constrangeri, si invatam sa adaptam mai bine alegerea la circumstantã deoarece o apreciem mai corect, avand de data aceasta un precedent, o experienta anterioara din care am invatat ceva.

Devenim astfel mai flexibili, mai atenti la experienta pe care o traim in loc sa avem atentia blocata la scenariul din mintea noastra, devenim mai atenti in mod real si autentic la ceea ce traim decat sa punem in miscare intr-un mod mecanic si inconstient scenariul pe care il purtam in mintea noastra.

Astfel prin constientizare si prin inviorarea constientei, ne deschidem mintea, vedem ca exista optiuni si devenind mai flexibili la minte si la suflet, pentru ca acesta este rezultatul acestor inviorari, alegem si traim alte optiuni incarcate din ce in ce mai putin de suferinta, creand urmari sa spun mai pozitive, in loc de consecinte asupra carora e necesar sa revenim sa le asezam in spatiul sigur, coerent, al unor experiente de viata integrate.

Acest tip de invatare in care invatam dupa ce anumite consecinte se intampla, este invatare retrospectiva insa se poate lucra cu experienta vietii si in momentul in care luam decizii sau in momentul in care se intampla, in loc sa lucram cu ea dupa ce se intampla, motivati de consecinte

La un alt nivel al constientei se poate lucra si in avans cu experienta vietii, adica inainte ca ea sa se intample, din chiar momentul evaluarii optiunilor pe care le avem, evaluare care prin formulare da impresia unui proces destul de rational, insa fiind vorba despre un alt nivel al constientei, e departe de a fi rational.

Procesul de evaluare in avans este un proces de accesare a campului experientelor potentiale, a combinatiilor dintre optiunile care exista, de accesare a miscarii constiintei colective si de selectare a optiunii de viata individuale in acord cu circumstanta de moment care tine seama de “binele tuturor”.

Acest lucru se face la nivelul constiintei dupa ce mentalul e purificat si constiinta e extinsa pana la nivelul de apartenenta constienta la intregul din care facem parte toti, sau asa cum poate ne-am obisnuit deja cu termenul, in starea de constiinta unificata.

Pare un proces destul de tehnic si indelungat insa acest lucru (acest acces) se realizeaza pas cu pas, pe masura ce avem grija de gandurile si emotiile noastre, de temeri si control, de alegerile pe care le facem si de confundarea noastra cu anumite roluri, dupa care este suficient doar sa ne gandim la ce am putea sa facem pentru a fi in acord si cu noi insine dar si cu experienta colectiva si informatiile vin.

Pana cand ne aliniem complet, interior si exterior, exista franturi de acces la acest camp al potentialitatilor, deci aceasta experienta poate fi traita temporar, sporadic si inaintea alinierii, insa cu cat mai mult se intampla ceea ce numim noi “a ceda voia noastra”, acest acces nu mai este numai temporar si doar sporadic, deoarece exista clar prin demersul nostru de aliniere sustinut in timp prin actiuni concrete, transpusa in fapt dorinta noastra de a “servi” binelui comun si nu doar celui propriu astfel incat accesul se intampla.

Avand putina rabdare cu contextul in care ne aflam, observand putin primele impulsuri care nu sunt neaparat si cele mai bune indemnuri pe care le putem primi din interior atat timp cat mai functionam conditionat, si analizand ce simtim in raport cu ce traim si cum se aseaza toate acestea in raport cu ce se intampla, vom capata in timp un soi de atentie extinsa care se va trezi in noi pe nestiute deoarece prin aceste mici exercitii la inceput, vom indeparta norul de subiectivism si vom avea mai multa claritate.

Pe masura ce nu mai traim viata pe pilot automat, acest lucru inseamna sa largim campul constientei, ne vor veni firesc informatiile de care avem nevoie, fara sa stim neaparat sau sa avem concret informatia ca ne indreptam catre starea de constiinta unificata in camp, de exemplu.

La inceput vom combina invatarea retrospectiva cu dezvoltarea constientei pana cand ne vom dezvolta din ce in ce mai mult constienta astfel incat intervalul de timp necesar constientizarii si efortul depus pentru a intelege ceea ce traim, va fi din ce in ce mai mic si practic vom putea sti dinainte sa rostim un cuvant daca e cuvantul potrivit sau imediat dupa ce l-am rostit ca nu a fost cuvantul potrivit si vom putea “anula” efectele care in acest fel nu vor mai ajunge sa se materializeze, producand dureri sau suferinta, producand in schimb prin folosirea cuvintelor “corecte” (potrivite cu contextul), constientizari in beneficiul tuturor.

Mediul in care traim este o “materie” foarte sensibila si vibreaza imediat la orice continut pe care il introducem in el, printr-o experienta.

Pe masura ce aprofundam cunoasterea de sine si ne clarificam gandurile si emotiile, ne relationam din ce in ce mai direct cu aceasta materie si felul ei de a fi, asa incat putem avea masura a ceea introducem noi sau alte persoane in continutul ei care deja exista, sau a ceea ce a fost deja introdus prin felul in care simtim urmarile pe care aceste introduceri le creeaza, prin gandurile, trairile, cuvintele si faptele produse.

Aceasta masura este necesara deoarece putem lua decizii care sa respecte o armonie a creatiei in univers fara a mai fi nevoie sa trecem mai intai prin dizarmonie.

Acest proces se numeste invatare anticipata, deoarece putem aprecia consecintele unor alegeri si invata astfel din informatia lor, inainte ca acestea sa fie luate sau sa se intample, ceea ce ne ajuta foarte mult sa ne aliniem apoi, la armonie.

Putand face acest lucru, nu mai este necesar sa cream o experienta pentru a invata acelasi lucru, pentru a invata sa relationam alegerile cu urmarile pe care le creeaza, pentru a ne ajusta alegerile in viitor.

Asa incat vom crea altfel de experiente in care invatarea se produce prin descoperirea noului care exista in fiecare experienta atunci cand ea efectiv se intampla si nu prin vindecarea ranilor cu care ne alegem atunci cand suntem inconstienti in tot acest proces al vietii.

Din nou, armonie nu inseamnea neaparat a spune “da” tot timpul sau a nu baga in seama ce se intampla, ci inseamna a fi prezent gand, emotie, cuvant si fapta in acel fel in care ceea ce se intampla deschide constiinte si are un rezultat pe care il recunoastem prin ceea ce numim noi, constructiv.

Aceasta faza a constientei se produce dupa reglarea contradictiilor din ce in ce mai fine intre informatiile pe care le avem si ca urmare a unui bun contact cu adevarul si cu valorile de sine.

In general, cea mai raspandita forma de invatare este inca cea retrospectiva insa se dezvolta din ce in ce mai mult stadii ale noastre in care exista in paralel invatarea retrospectiva cu cea in timp real (din prezent) si cea anticipata.

Pana in faze mai avansate sa spunem, ale constientei, vom mai selecta inconstient experiente ce se vor inscrie in coordonatele suferintei, pentru ca pur si simplu suferinta mai exista in mintea noastra ca o cale nu doar necesara cat si obligatorie pentru evolutia noastra fara de care, evolutia noastra nu ar fi sau, uneori le vom selecta si constient pentru a permite descarcarea suferintei colective prin intermediul constiintei si al experientei noastre, pentru cei care sunt pregatiti sa realizeze acest lucru. 

Insa in toate acestea, constient sau inconstient, dupa cum spuneam, depinde mult de noi ce facem cu aceasta experienta cand apare sau cand o selectam.

A iesi din sintagma “suferinta mantuieste”, nu inseamna a il trada pe Dumnezeu sau a intra intr-o nonsalanta a trairii, in care sa incurajam inconstienta si indepartarea de tot ce e mai sfant si mai frumos. Aceasta ar fi cealalta extrema a idealizarii si absolutizarii suferintei.

Ci inseamna a intra intr-o faza in care devenim din ce in ce mai constienti de ce anume creeaza suferinta pentru a putea trai si altfel experienta acestei vieti sau si altfel de experiente.

Mecanismul creat al suferintei fiind deja destul de rafinat, aceasta constienta pe care o capatam reflectand la suferinta noastra si la modalitati sanatoase si autentice nu de a o ocoli, ci de a intelege cum cream suferinta, cum cream consecinte intr-un mod inconstient, reprezinta daca vreti o garantie a faptului ca iesind din suferinta nu ne indepartam de calea dreapta sau de Dumnezeu ci din contra ne apropiem de toate la modul autentic.

Aceasta apropiere se intampla intrucat in acest proces al constientizarii modului in care ne cream experientele de viata, al consecintelor sau al urmarilor alegerilor noastre, avem de invatat nu numai despre viata dar si despre Dumnezeu intr-un mod activ, launtric si transformator.

Suferinta nu trebuie sa ne sperie.

Incarcatura ei formata in cea mai mare parte din proiectiile inconstientei noastre poate fi purtata sanatos atunci cand sufletul ne este liber, constient de oameni si incarcatura lor, constient de cum transforma acceptarea noastra si valorile din noi, o incarcatura exploziva uneori a unui cumul de frustari mai mult sau mai putin inconstiente pe care uneori le adunam. 

Cu credinta in Dumnezeu acest lucru e posibil. Insa pentru a crede in acest fel in Dumnezeu, este necesar sa nu ne fie teama de apropierea lui si sa ii imbratisam prezenta constient in fiecare clipa a vietii pe care o avem, lasand absolutul pe care il reprezinta, sa ne incarce cu tot ce e nevoie pentru a trai si a co-crea aceasta realitate in echilibru, unitate, iubire si adevar.

Suferinta ca incarcatura a constiintei colective, provenita din incarcaturile proiectiilor personale, poate fi redusa si chiar si transformata in mai multe feluri :

  • prin incurajarea si practicarea constientei noastre, la nivel individual

  • prin constientizarea si practica activa a valorilor de sine sau a virtutilor sufletesti 
  • prin purtarea (constienta) de catre cei mai antrenati in acest proces, a surplusului emotional generat de experienta suferintei persoanelor carora le este greu cu ceea ce au generat astfel incat restul de incarcatura sa poata fi transformat mai constient la nivel individual (va fi detaliat intr-un articol viitor)

“Suferinta mantuieste” si “rasplata dupa moarte”, sunt create si pentru a tine in frau o personalitate care se mandreste cu reusitele din timpul vietii si au fost create pentru acel tip de constiinta care are o cantitate mare de mandrie (ne)manifestata sau un potential mare de a se manifesta in acest fel, atunci cand intra in contact cu reusita personala.

Este adevarat ca din acest punct de vedere ar putea sa ajute acest tip de constiinte, insa in acelasi timp le si tine la distanta de realizarea adevaratelor cauze ale suferintei si perpetueaza suferinta in mediul colectiv in contextul in care toata constiinta colectiva se indreapta catre responsabilizare, catre acceptarea constienta a contributiei personale atat la “raul” pe care il traim cat si la “binele” care este si ar putea sa fie, chiar daca acest demers al nostru pare ca se desfasoara intr-un ritm care ne pare uneori mai lent sau uneori, pare ca chiar ne indepartam de acest lucru. 

In acest fel suferinta este o experienta mult artificiala si de aceea nici nu produce rezultatul scontat, multe din persoanele care o ingaduie inconstient pe acest gen de motive, “cazand” in falsa umilinta sau nereusind sa lucreze mai nimic cu constiinta lor prin asa zisa suferinta, care este un proces intretinut mai mult mental.

Regulile si creatiile informationale de acest gen, tin in frau nu numai mandria (atat cat o pot tine) ci si energia noastra care nu se mai dezvolta catre adevar si unificare si a iesi din granitele lor nu inseamna a da frau liber mandriei, ci inseamna a ne constientiza asa cum spuneam mai sus contributia la viata in toate sensurile ei (asumare) si a realiza care este adevarul.

A ne recunoaste un merit in tot ce este bun, nu e gresit, a ne asuma total meritul pentru tot ce este bun, acest lucru da, este mandrie si nu ne ajuta sa mergem mai departe pentru a evolua.

Cununa” virtutilor ramane sa o primim cu adevarat dupa ce plecam din trup si intr-un caz si in celalalt, fie ca ne raportam sau nu ne raportam la acest tip de paradigme, pentru ca totul evolueaza si pentru ca odata atins un nivel de evolutie se deschide un altul asa incat poate, adevarata realitate a ceea ce vom fi infaptuit, o vom avea cand vom parasi aceasta experienta a vietii, traita pe pamant.

Facand din evolutia noastra un proces cat mai constient trait, cand va veni momentul sa ne conectam cu informatia reala a ceea ce vom fi infaptuit in viata pe care o avem, mergand pe firul paradigmei de mai sus, vom sti ca daca vom primi “cununa”, macar este pe merit si nu in urma unui act artificial intretinut care in niciun caz nu ne va face sa apreciem ce am primit neavand constienta necesara de a intelege nici ce facem si nici ce am primit …

In loc sa cerem suferinta sa ne inteleptim, sa cerem si sa ne ocupam sa avem discernamant pentru a sti cum sa privim experienta pe care o traim astfel incat sa putem sa o intelegem si sa ne intelegem alegerile pe care le avem fiecare de facut asa incat sa avem cugetul curat, sufletul liber si o experienta a vietii pentru care sa nu ne para rau ca am venit pe acest pamant.

Acceptarea suferintei ca parte a experientei noastre pamantene nu inseamna a incuraja perpetuarea ei ci inseamna a nu ne lupta cu suferinta atat cat mai exista, a nu ne supara (atat cat e uman posibil pentru ca sunt situatii grele pe care le traim) pe faptul ca inca experimentam incarcatura ei, inseamna abordarea ei cu maturitatea celui care a invatat sau vrea sa invete sa ia prezentul si realitatea asa cum sunt de fapt si face tot ce poate el mai bun si constructiv din ce traieste in acel moment, fara a astepta rasplata.

Este adevarat ca cele mai calite caractere in acest moment sunt cele care au avut parte de multa suferinta, insa e la fel de adevarat ca acesti oameni au stiut si ce sa faca cu experienta ei, pentru ca uneori ajungem la sfarsitul vietii doar cu multa suferinta la activ si in rest, inaspriti, inãcriti si inchisi de experienta ei si nu neaparat mai veseli, mai intelepti si mai usori si mai vrednici de “cununa”.

Astfel din nou nu suferinta este cea care ne clarifica sau ne inchide, ci felul in care ne raportam noi la suferinta si in general la experienta vietii si ce facem noi, cu ceea ce traim.

Pamantul este inca un loc al suferintei pentru ca inca este un loc al iluziei, inca ne mintim frumos sau nu si cream astfel o contra-realitate la realitatea care e deja, in loc sa cautam sa ne deschidem catre felul pe care atunci cand il vedem cateodata cum se intampla, dezobisnuiti de acest fel, il numim miraculos.

Asa incat in loc sa idealizam suferinta, sa acceptam experienta ei nu intr-un mod inconstient, habotnic, pana cand se descarca din noi si din constiinta colectiva suficient de mult incat sa iesim din inconstienta recrearii ei, sa ne straduim sa invatam ce avem de invatat din experienta suferintei atunci cand ne intalnim cu ea, deschizandu-ne in toate constiinta si sa co-cream in timp, ajutandu-ne unii pe altii, o realitate care sa nu o mai contina.

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,

Alina Mihai 
Coaching terapeutic|Consiliere|Terapie
Sedinte individuale si evenimente de grup
 
 
 
Articole asemanatoare:
This entry was posted in Articole si vindecare and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Lasa aici, un gand sau o traire ... ღ

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ 9 = 10

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>