Renuntarea, pasul constient inspre eliberare

Renuntarea, pasul constient inspre eliberare .. 

Nimic din ceea ce tine de aceasta lume si de manifestarea noastra in ea, nu creeaza dependenta.

Insa omul in uitarea lui de sine si in indepartarea sa de adevar, poate sa devina dependent de absolut orice, de la tot ce are in forma materiala, pana la propriile-i ganduri si senzatii, vise, amintiri. 

Ceea ce este adevar pentru spirit, pentru minte este paradox.

Intelegand sensul pur al renuntarii vom sti si cum sa renuntam dar si cand, asa incat sa fiintam la modul autentic, in baza prezentei si a darurilor noastre naturale. 

Renuntarea e in primul rand, un fapt launtric.

Sa renunt si sa pierd tot? Sa renunt si sa nu mai fac nimic? Sa renunt si sa fiu pasiv? Sa renunt si sa nu mai spun nimic? Sa renunt si sa nu imi mai placa absolut nimic?

Toate acestea sunt intrebari pe care ni le punem in momente “cheie” si arata clar ca a renunta e echivalent in mintea noastra (cel putin in aceste momente) cu a pierde, e echivalent cu a abandona, cu a deveni pasiv, cu a nu mai intreprinde (face) absolut nimic, cu a nu mai “lupta” pentru ce vrem, fie ca e dorinta de a vedea materializat un plan, fie ca e o relatie pe care o avem, sau ca e vorba despre sanatate ori despre orice altceva.

Renuntarea nu e insa un act sau un proces de resemnare, decat daca ii dam noi o alta interpretare decat cea pe care, pentru a ne ajuta in crearea si mentinerea unui echilibru in viata si in dezvoltare atunci cand ne crispam pana la punctul de a ne leza si de a leza pe cei din jur, a sadit-o in noi natura.

Renuntarea este o atitudine interna in fata unor aspecte evidente ale vietii si ale noastre, care (in acel moment) determina sau incurajeaza o ajungere in absurd/irational/mecanica/inconstienta/extrema, a propriei fiinte, a propriei gandiri, atitudini si al propriului comportament.

Inseamna in acelasi timp, decizia de a fi liberi de ceea ce ne indeparteaza de la a fi in acel moment intr-o stare sanatoasa si deschisa a propriei gandiri si actiuni, de ceea ce ne indeparteaza de a la a fi la modul viu, flexibili, deschisi, activi si constienti.

Asadar renuntarea in adevaratul sens al cuvantului nu inseamna abandon sau resemnare, ci este o actiune constienta, survenita in urma unei constientizari a situatiei interne si a situatiei de fapt, prin care ne devine clar ca avem de ales si intre ce avem de ales, asa incat atunci cand alegem constient sa renuntam, aceasta nu se intampla cu pareri de rau, cu lacrimi si cu suferinta ci cu asumare. 

Renuntarea poate fi constienta atunci cand, de pilda, devine evident ca mergem in alta directie decat cea in care realizam ca ar fi bine pentru noi sa mergem si alegem sa ne oprim, indiferent de cat am investit in directia respectiva sau am investit sa avem, sa fim, ce avem si suntem, in momentul respectiv.

De ce? Pentru ca e mai important sa ne fie bine, e mai important sa fim consecventi cu noi insine, e mai important sa avem incredere in viata din interior, decat sa mergem pe directia in care am investit pana in acel moment, cu orice pret. 

Astfel, pentru ca renuntarea sa fie constienta, este necesar sa aiba la baza, un bine autentic pe care ni-l dorim astfel incat atunci cand devine evident ca ce se intampla in acel moment NU este acest bine, devine  natural sa renuntam.

Binele subiectiv este binele care credem noi ca este bine pentru noi in acel moment, fara ca acest lucru sa fie neaparat si adevarat si este un bine egoist care ne ia in considerare doar pe noi, un bine care apare camuflat intr-o decizie corecta, care insa nu vine prin pace sufleteasca si constientizare, ci prin nervi si suparare si din orgoliul orb de a fi doar cum vrem noi.  

Ne dorim de multe ori cu orice pret oameni, informatii, lucruri, stari, ACUM si nu maine sau alta data gandindu-ne ca asa e bine pentru noi, insa acest lucru se dovedeste de multe ori ca nu este adevarat prin suferinta pe care o traim si prin consecintele care ajung la noi in viata sau si in viata celorlalti, pentru ca binele subiectiv pe care ni-l dorim are impact si asupra celor de langa noi si aceasta pentru ca niciunul nu e singur pe pamant si experienta vietii noastre este una colectiva.

Pe masura ce avansam in intelegerea noastra si a vietii, fie ea umana, fie ea spirituala, ne apropiem de notiunea autentica de bine, de acest bine al nostru care ni se potriveste si care nu e niciodata un bine egoist si nici un “bine suparat” pe sine sau pe ceilalti. 

Nu e un bine egoist pentru ca binele autentic, e un bine care tine seama la un nivel intern profund de modul in care relationam unii cu ceilalti si de locul pe care il ocupam si il ocupa fiecare in lume si in constiinta colectiva pe moment dar si in potential, in viitor, astfel incat atunci cand ajungem la concluzia ca un bine este un bine autentic, deja au fost luate in considerare toate aceste aspecte in forul nostru interior prin constiinta noastra.

In acest fel, concluzia sau constientizarea acestui bine, nu poate fi nici subiectiva si nici egoista, pentru ca nu ne are in vedere, doar pe noi, asa incat renuntarea vine dupa cum spuneam in pace sufleteasca si nu ca o reactie a unei suparari pe cineva, pe ceva anume sau pe noi.

In acest fel, in componenta ei exista demnitate, claritate si compasiune, trei ingrediente din zona de valori care fac ca renuntarea sa fie o decizie asumata, care chiar daca nu convine celor din jur nu poarta in continutul si nici in manifestarea ei acea incarcatura care judeca nedrept, care pedepseste, pentru ca nici nu ar avea cum si de unde. 

Renuntarea pe care o fortam cateodata cat inca nu ne este clar intr-un mod intern care ne sunt optiunile din acel moment sau cat timp suntem suparati pe cineva sau ne domina orgoliul, este o renuntare subiectiva si de aceea ea nu aduce liniste interioara ci, in cel mai bun caz, o detensionare pe moment. 

Renuntam de multe ori la a mai face anumite lucruri, din cauza unor norme sociale, din cauza unor invataturi considerate absolute, din cauza unor relatii familiale intr-un anume fel, din cauza fricii de a nu fi judecati, din cauza dorintei de a nu fi considerati absurzi sau incapatanati, din cauza dorintei de a nu ne fi afectata imaginea, din cauza investitiei pe care am facut-o pana atunci, din cauza unor orgolii, din cauza unui viitor pe care ni-l dorim intr-un anume fel sau credem noi ca e mai sigur si din multe alte motive care acopera la fel de multe alte sensuri. 

Si cateodata mergem intr-o alegere pana la capat fara sa ne mai uitam in stanga si in dreapta, fara sa mai fim atenti daca ne implineste sau nu ne implineste, daca suntem sau nu suntem intr-un compromis cu sine, daca face si aduce bine sau din contra, seamana pe cale, suferinta si conflict.

Orice alegere facuta la modul constient este o alegere intr-o destul de buna cunostinta de cauza, simtim cu un grad sanatos de certitudine un anume lucru si de multe ori avem si informatii pe masura, asa incat in acest proces nu exista acel chin interior in care ceea ce este ca realitate intamplata se lupta cu ceea ce am vrea sa fie sau am vrea sa credem despre realitate si lupta este dureroasa pana cand ori ne devine clar ca este necesar sau potrivit sa renuntam, ori gasim o modalitate foarte reusita de a ne (auto) convinge ca realitatea are cu totul alti termeni decat cei pe care ii vedem.

Renuntarea capata sensul de “a pierde”, doar atunci cand reducem sensul vietii noastre la tot ce este trecator, prin existenta materiala.

Renuntarea capata sensul de a fi pasiv, de a nu mai intreprinde sau de a nu mai face absolut nimic, atunci cand ne raportam numai la extreme si cand ne-am obisnuit sa functionam dupa programul “lupta”, program in care renuntarea nu isi are loc si nici nu isi gaseste un sens pentru ca am fost invatati sa credem ca “ daca nu luptam, daca renuntam la lupta, atunci nu mai facem absolut nimic si stam ”.

In tipul de gandire care are doar doi poli activi, doi poli care sunt opusi si din care unul este teoretic si altul e deja un obicei de gandire si comportament, renuntarea poate capata sensul de a renunta la lupta, echivalent cu a nu mai face absolut nimic.

Aceasta se intampla pentru ca in teorie putem sa atribuim renuntarii si aceste trasaturi si pentru ca am invatat ca “a lupta” este egal cu “a merge mai departe” sau ” a merge pana la capat” , fara insa a mai conta prea mult si cum si fara sa avem acces la informatii mai de profunzime si anume, la ceea ce presupune mecanismul mental al luptei si ce produce el de fapt, pe termen atat scurt cat si lung, in viata si in corpul nostru. 

In experienta insa, dincolo de ce am invatat, prin actul renuntarii invatam ca aceasta inseamna pe langa cele spuse anterior si altceva.

Intr-un limbaj mai colocvial, inseamna a nu te agata, de pilda, de o situatie, un om, o stare, un gand, o idee, o relatie, un plan, un deznodamant, de a nu dori toate acestea, dincolo de mentinerea unui interes sanatos, coerent si constient in actul de traire pe care il implica relatia dintre noi si toate cele de mai sus.

De asemenea mai inseamna a putea vedea clar sau mai clar realitatea intamplata si a putea lua decizia sa incetam investitia noastra intr-o relatie , afacere, demers, in loc sa mergem mai departe din orgoliu, din incapatnare, frica, sperante desarte intretinute nesincer de cei din jur.

In relatie cu Dumnezeu,

Renuntarea inseamna sa intelegem ca nici macar de Dumnezeu nu putem sa ajungem sa fim dependenti, pentru ca a fi dependenti de Dumnezeu, inseamna a privi “in sus” tot timpul si a nu mai face noi ca oameni absolut nimic cu darurile pe care Dumnezeu le-a sadit in fiecare dintre noi si inseamna a fi intr-o stare de cerere tot timpul si a ne trai existenta asteptand ca Dumnezeu sa faca in locul nostru chiar si ceea ce putem sa facem noi.

A renunta la acest tip de comportament pare echivalent de multe ori cu a renunta la Dumnezeu, pentru ca noi credem in aceasta asociere, in acest raport, in acest fel si, aceste lucruri sunt prezente in mod activ in mintea noastra, determinandu-ne comportamentul.

Insa nu la Dumnezeu trebuie sa renuntam ci la ideea pe care o avem despre noi si Dumnezeu, idee care ne schimba comportamentul intr-atat incat nu mai stim nici cine suntem noi si nici ce putem si nici cine este Dumnezeu si cum se manifesta relatia dintre noi si el. 

Intr-o relatie de iubire

Intr-o relatie de iubire de multe ori divinizam un om intr-atat incat ne spunem deseori ca existenta noastra nu mai are sens decat daca omul respectiv e prezent in viata noastra.

Apoi, daca e prezent, ne spunem ca existenta noastra nu mai are sens decat daca omul respectiv e prezent intr-un anume fel in viata noastra.

Ajungem astfel sa conditionam din ce in ce mai mult si omul si prezenta lui in viata noastra (conditionandu-ne in acelasi timp si pe noi) punand extrem de multa presiune asupra lui, spunandu-i si crezand ca facem o  declaratie de iubire, ca viata noastra depinde exclusiv de el, ca starea noastra depinde exclusiv de el.

Sunt persoane care fug la un moment dat, pentru ca acest tip de relatie este o relatie care nu e constructiva, deoarece pe unul din cei doi il face complet neputincios si pe celalalt il face responsabil de ceva ce nu e in responsabilitatea lui intr-o asa masura.

Toti avem o inima in piept si ea bate in pieptul fiecaruia dintre noi.

Avem toti aceleasi “dotari” de la natura insa nu le folosim.

Cei pe care ii admiram ca pot sa faca lucruri, sunt cei care incearca, sunt cei care fac, sunt cei care isi asuma ca au dotari, si le cauta si cand le gasesc, le folosesc, ajungand apoi sa impartaseasca sanatos cu cei de langa ei darurile naturale si darurile pe care prin munca sanatoasa si prin participare sanatoasa in experienta vietii si in relatii, le-au acumulat. 

Renuntarea in aceasta situatie nu inseamna a renunta neaparat la omul iubit care pentru noi e Dumnezeu pe pamant.

Ci inseamna a renunta la a il mai vedea pe partenerul sau pe partenera noastra, ca pe Dumnezeu si pe noi, “agatati” de el sau ea. 

Cat timp suntem oameni, sau “imbracati in fire”, putem sa il traim pe Dumnezeu si traindu-l, putem sa il si cunoastem. Firea se poate impleti cu Dumnezeu, insa Dumnezeu, prin fire, se imparte.

Asa incat un om, nu poate fi niciodata cum este Dumnezeu, decat in masura in care il traieste cu adevarat in sine si ii manifesta cat mai mult din calitati si din cunoasterea de ansamblu si nu are cum, ca fire sau fiinta intrupata, sa fie pentru toti, asa cum este Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, respectiv pentru intreaga fire .

O relatie sanatoasa de iubire sau o relatie autentica de iubire este cand fiecare din cei doi, e constient sau cat mai constient de apartenenta sa la un Eu mai mare, la un Eu nelimitat, la acelasi Eu nelimitat, prin care ia de fapt nastere cu adevarat, relatia de iubire.

Si atat timp cat intr-o relatie niciunul dintre parteneri nu devine idol si nu se substituie niciunul celuilalt, ci se bucura amandoi de ceea ce pot pune impreuna in spatiul relatiei care e comun ca din el sa se hraneasca la modul reciproc, relatia este functionala si iluminatoare pentru ambii parteneri.

Aici este bine de mentionat ca uneori relatiile de iubire sau de cuplu se incheie insa oricum s-ar incheia e bine sa pastram o viziune valorizanta asupra omului in general si in particular a fostului partener si sa nu ne gandim ca renuntam la o persoana.

In realitate nu avem cum sa renuntam la o persoana pentru ca ea nu ne apartine si de fapt nu se renunta niciodata la un om, ci se renunta la ideea de a mai face “un ceva anume” impreuna cu un om, la un moment dat sau de la un moment dat incolo.

Usa sufletului nostru e bine sa nu o inchidem fara ca acest lucru sa incemne ca ne asezam intr- asteptare nesfarsita ca cineva sa se intoarca sau relatia sa se reia, chiar daca sunt momente in viata cand nu mai impartasim cu cei din jurul nostru aceeasi viziune. Ne luam “la revedere” daca este cazul, intr-un mod matur si mergem mai departe, lasand deschisa poarta catre viitor, catre a trai o iubire implinita cu cine vom decide ca poate sa ofere acest “lucru”. 

Renuntarea la o viziune

Ne blocam de foarte multe ori sau, ne fixam de multe ori in viziuni, idei si perspective care nu ne (mai) ajuta in timp ce totul merge mai departe si sunt atat de multe de descoperit.

Totul face sens pentru un timp. Insa putine fac sens pentru o viata si acestea sunt in general, lucrurile simple care tin de faptul evident ca exista Viata, in timp ce orice altceva in lumea formei este variabil si imbracat in forme care mereu, mereu, se schimba.

A renunta la o idee care ne-a fost far calauzitor, poate fi destul de dureros pentru ca renuntand la a ne mai ghida dupa ideea respectiva ne despartim de fapt de tot scenariul de succes pe care l-am imaginat bazandu-ne pe ea plus de o imagine a noastra atingand acel succes. 

Aceasta lasa un gol si atentia noastra intr-o prima faza cade pe acest gol. Acest “gol” este insa numai aparent. Este doar o lipsa momentana de viziune, pana cand structura noastra se elibereaza de planurile care nu mai sunt de actualitate si incepe sa permita informatii noi, care ne aseaza mai bine in prezent si in relatie cu un viitor care e mai potrivit cu nivelul nostru actual de evolutie umana, profesionala, spirituala.

Cu cat ne opunem mai mult, cu cat fortam mai mult lucrurile sa se intample doar pentru ca am avut un crez candva sau pentru ca am investit mult in materializarea lui desi investitia poate fi considerata “pierdere” de mult, cu atat mai mult traim o stare de conflict.

Atentia noastra trebuie sa fie in prezent, la dinamica vietii si a experientei si a ceea ce simtim, gandim, a felului in care se relationeaza toate acestea acum, in momentul vorbirii si nu la filmele pe care le avem in mintea noastra si pe care ne straduim cu orice pret sa le fortam aducerea in realitatea din acum.

Cu atentia mai mult la cum fortam scenariile noastre sa intre in realitate si nu la dinamica realitatii care este mai complexa decat scenariile noastre si tine cont de mult mai multi participanti fiecare cu dorinta si vointa lui, decat noi si cei care joaca in rolurile din filmul imgainat de noi, cu atat mai mult avem libertatea de  adapta scenariul la prezent, avem libera creativitatea si suntem in masura sa generam solutii si alternative noi, care ne pot duce intr-un punct mai fericit decat cel pe care l-am imaginat candva.

Asa incat, sunt momente in care avem de renuntat la forma initiala a planurilor noastre cat si la orgoliile de a le impune unei vieti care poate, a creat o alta perspectiva pentru noi.

Renuntarea la un obicei

Renuntarea la un obicei nu inseamna a il inlocui cu altul. Aceasta se numeste inlocuire. Renuntarea la un obicei inseamna a nu mai practica, intreprinde, face actiunea respectiva, fara a cultiva expres pentru acest lucru un alt obicei, fara a transfera practica, compensatia si actiunea intr-o alta forma a altui obicei. 

Acest lucru poate fi fortat sau poate fi din fire. Cand ne impunem sa renuntam la fumat, de exemplu, uneori ne reuseste insa exista costuri aditionale in functie de cat de mare este dependenta si de ce anume compenseaza sau suplimenteaza actiunea de a fuma, in psihicul, emotionalul si relatiile noastre.

Insa daca vom lucra la scara de valori, la modul constient stiind ce facem si avand atentia in momentul actiunii si la contextul in care suntem si nu aplicand fara discernamant retete, acest lucru destinde mult fiinta noastra pe interior, si ne aseaza intr-o armonie interior – exterior, in care anumite obiceiuri de comportament, nu mai au justificari inconstiente.

Mai mult decat atat, prin lucrul pe scara de valori, ne alimentam din ce in ce mai mult dintr-o sursa mai curata, mai subtila, din energia spirituala pe care o avem in acelasi timp in care  libertatea noastra se dezvaluie intr-un mod firesc si sanatos.

Astfel anumite obiceiuri pe care le avem si care au in programul lor in primul rand conditionari mentale si emotionale si abia apoi ceea ce numim toxine, devin din ce in ce mai incompatibile cu noi.

De aici si pana la momentul in care vine pur si simplu un gand care pentru noi inseamna a constientiza ca nu mai are pur si simplu sens sa mai fumam, pentru a continua exemplul, este doar un pas, iar renuntarea care ii urmeaza este naturala si fara revenire pentru ca de fapt, a fuma, nu mai reprezinta pentru noi, o optiune.  in contextul noului nivel mental, emotional, uman, la care am ajuns. 

Renuntarea la a exprima pareri 

A renunta la exprimarea unui punct de vedere intr-un dialog, la un anumit moment dat cand spatiul dialogului nu mai permite inca o parere, nu inseamna a renunta la adevarul pe care credem ca il detinem daca ramanem intr-un mod intern apropiati de propria parere si dupa ce am ascultat la modul obiectiv expunerile celorlalti, ci inseamna a renunta la a il demonstra cu orice pret, inseamna a renunta la a il impune.

A nu il impune, inseamna a lasa loc adevarului sa se manifeste in constiinta tuturor, la momentul potrivit chiar daca acest moment nu e atunci, pe loc si chiar daca astfel exista posibilitatea ca adevarul sa infirme sau sa completeze adevarul nostru.

Este absolut normal si uman sa ne prezentam sau sa ne explicam punctul de vedere. Si cei mai multi dintre noi, avem despre orice, cate o parere. Ceea ce este uman. 

Uneori insa acest lucru intamplandu-se intr-un context in care exista opinii diferite si dorinte diferite, poate sa produca o incalzire a atmosferei din care sa rezulte o presiune ce se rasfrange asupra tuturor participantilor la dialog.

Daca adevarul si armonia este ceea ce conteaza, a renunta la a ne mai prezenta/explica/exprima parerea in momentul in care temperatura creste mult si presiunea generata poate induce actiuni ce pot fi regretate, ar trebui sa fie relativ usor.

Daca a avea dreptate este ceea ce conteaza, atunci va fi destul de dificil si chiar daca stiind anumite reguli vom renunta la a ne impune o parere pe moment, starea noastra emotionala va fi una conflictuala, pentru ca nu ne-am implinit dreptatea de moment pana la capat, celalalt nu ne-a zis “asa e, ai dreptate” si pentru ca prin dorinta noastra de a impune adevarul noastru am crescut temperatura interna de aceasta data, mult.

Renuntarea in acest caz, nu este voita constient si deci nu e autentica, ci este una fortuita pe care ne-o impunem din ratiuni cum ar fi de pilda, sa nu ne judece ceilalti, sa nu creada despre noi ca suntem dominatori, de teama de a nu se spune despre noi altceva decat ne-am dori noi sa se spuna sau pentru ca vedem ca nicicum nu avem posibilitatea de ne convinge partenerul de dialog sa adopte ce ii spunem noi. si atunci renuntam, dar renuntam intr-un mod superior, cam de genul “vad ca nu am cu cine sa vorbesc”. 

In acest caz, renuntarea nefiind autentica, nu are un efect terapeutic si nu produce o linistire iluminatoare, aducatoare de idei si perspective autentice si noi, acest lucru aducand si o normalizare a temperaturii (presiunii) in spatiul intern cat si colectiv de dialog.

Pentru ca stim sau nu stim, functionam dupa prioritati si fiecare dintre noi isi selecteaza constient sau inconstient, prioritatile in viata in functie de ce e prioritar, in interior.

Astfel daca pentru un om a fi bun este (constient) o prioritate, primul gand care ii apare intr-o interactiune este cum sa faca sau sa fie, sau sa implineasca acest “a fi bun” in clipa de moment. Aceasta este “inertia” lui. Ii vine natutal, firesc sa caute din prima o varianta prin care in orice clipa sa manifeste si sa hraneasca aceasta bunatate a lui. 

Comportamentul pe care il avem, urmeaza intotdeauna propria prioritate.

Si din nou, daca prioritatea noastra este sa avem dreptate atunci vom incerca sa o obtinem ori de cate ori, exista un diferendum de idei. 

Pacat insa ca nu sesizam de multe ori acest lucru, pentru ca in multe din situatii cand ne dorim dreptate atat de mult, s-ar putea sa o obtinem insa e posibil ca doar cu atat, doar cu dreptatea respectiva sa ramanem.

Dependenta de un sistem organizat

Un sistem organizat, fie el un sistem organizational, social, religios, profesional sau spiritual, ofera intotdeauna reguli si o perspectiva care promite un anume rezultat in functie de respectarea acelor reguli. Sunt sisteme mai organizate cu reguli foarte fixe si cu practici foarte stricte si sunt sisteme care sunt mai relaxate, care pot privi contextul si in care pe langa reguli, este important si omul.

Apartenenta la un sistem, oricare ar fi sa fie el, ofera prin comunitate sau prin modul sau de organizare, o atare siguranta, un model de lucru care deja ofera anumite rezultate si cu cat mai mult ne patrunde din punct de vedere emotional sistemul si nevoia pentru siguranta e mai mare, cu atat mai mult se pot crea legaturi de dependenta. 

Atunci cand realizam ca nu mai reusim sa facem respectiv traim lucrurile pe care le dorim decat in felul respectiv, atunci cand nu mai stim cine suntem sau ce putem sa facem in afara sistemului si a tehnicilor lui cu care ne-am obisnuit, atunci cand realizam ca avem o identitate si un fel de a fi doar prin apartenenta la o forma organizata de sistem, atunci cand in general in lume si intre oameni nu ne mai simtim bine si acest bine il traim doar intre cei care au aceleasi obiceiuri, este necesar sa ne oprim si sa analizam tipul de apartenenta la sistem, care s-a creat.

Nu intotdeauna se renunta la sistem sau in totalitate la sistem, de multe ori se corecteaza doar perceptia si se renunta la anumite lucruri insa, a corecta perceptia, poate sa insemne cateodata sa alegem alt sistem sau sa ne asumam total, propria libertate si propria scara de valori. 

Ce inseamna deci a renunta? 

Inseamna a fi constienti de conditionarea pe care o avem in legatura cu un aspect/persoana/situatie/obiect/idee/stare anume si care ne trimite in inconstienta, mecanica, radicalism, absurd.

Inseamna sa fim dispusi sa privim lucrurile asa cum sunt si sa acceptam ca ele au sau capata o alta forma uneori sau deseori, decat cea pe care o vrem sau pe care au avut-o pana in acel moment.

Inseamna a lasa lucrurile asa cum sunt atunci, in clipa, pentru ca ele oricum in momentul de acum sunt deja asa cum sunt si a lucra la perspectiva noastra de unde poate rezulta o actiune adaptata la moment, o actiune constructiva care nu mai pune presiune pe moment, ci conlucreaza cu momentul pentru a ne aseza si noi si el, intr-un impreuna care sa imbratiseze atat schimbarea sau adevarul care a aparut, respectiv pentru a ne aseza intr-o noua forma de manifestare, gandire, actiune sau comportament, care in loc sa constranga si sa creeze tensiune, poate sa aduca claritate, nou, autentic si eliberare. 

In cele din urma a renunta la ceea ce ne tine strans intr-o gandire fixa, intr-un comportament care poate fi rigid, abuziv, ori obsesiv, fara putinta de a ne mai dezvolta, inseamna a ne oferi de fapt o sansa.

Sa facem acest lucru ar trebui sa fie relativ usor, avand in vedere ca exista certitudinea schimbarii si a diversitatii pe care o putem constata atat de simplu, doar uitandu-ne in jur.

Intr-o gandire de tipul constient, care nu are numai polii extremelor activi, este evident ca exista multe alte optiuni si renuntarea se implineste mai usor, de unde vine si incurajarea de a ne dezvolta gandirea creativa, trairea constienta in momentul vorbirii/actiunii, flexibilitatea in gandire, atitudine si comportament.

Astfel, renuntarea inseamna a accepta cu constienta, a nu te opune cand ceea ce devine evident la un moment dat ca s-a terminat sau ca s-a terminat in felul in care a fost pana atunci, ca si-a gasit un loc sau isi are loc in alta parte, a plecat sau vrea sa plece de la noi, se intampla.

A pastra cu orice pret ceva, respectiv a insista cu orice pret pentru ceva care devine evident la un moment dat ca isi naste o alta forma sau ca are loc in alta parte sau ca din acel moment incolo se intampla in alt fel, sau nu se mai intampla, nu e decat o forma prin care ne reducem la …. absurd.

Cand ne reducem la absurd, suntem in extrema in care mergem inainte si in virtutea inertiei cu orice pret si dupa ce lucrurile se intampla intr-un fel sau altul, ne dam seama ca “orice pret” este prea mult si ca fiecare moment, aspect, principiu, om, situatie, lucru, plan, dorinta, vis, proiect, are un echilibru al lui si ca orice pret nu se mai aplica.

Locul pe care il avem in noi si in viata pe care o traim, niciodata nu e gol si cand ceva se indeparteaza intotdeauna altceva isi face loc sa apara. Doar ca este necesar un timp. 

Avand atentia insa prea mult la ceea ce avem si nu percepem ca natura a ceea ce avem e schimbatoare, este greu sa observam ca in fiecare clipa viata ne ofera forme noi de experienta si manifestare si ca acest fel de a fi al vietii este inspre ajutorul nostru.

Acest lucru nu inseamna insa sa ne ducem iarasi in extrema si sa traim fara implicare si cu usuratate, fara sa mai investim in planuri sau dorinte, fara sa iubim, fara sa ii asteptam cateodata pe cei de langa noi sa ia decizii si sa se hotarasca, s aisi depaseasca praguri ale lor in care au sta prinsi de propriile ganduri. 

Viata nu ne ia nimic si ne ofera intotdeauna totul si stie cand este momentul pentru ne prezenta o alta optiune sau o experienta noua in felul in care, desi nu credem, avem nevoie pentru a evolua, pentru a intelege altfel lucrurile, pentru a ne deschide sufleteste si mental, pentru a deveni mai constienti, sau pentru a fi mai aproape de ceea ce ne implineste cu adevarat, fie ca este vorba de o stare sufleteasca, de o relatie, de o noua directie in viata sau de concretizarea unor lucruri in planul material.

Doar ca noi ne atasam prea mult de ceea ce avem si vrem sa tinem totul vesnic neschimbat, precum fotografia in rama si nu pastram o curgere fireasca a vietii in interiorul nostru si in ceea ce numim, sir de experiente.

Felul de a fi al vietii e sa curga.

Nicio clipa nu e aceeasi clipa in continut, desi in forma pare adesea ca nimic nu e schimbat.

Aceasta pentru ca fixati in forma uitam de continut, uitam de pulsul ce insufleste forma si care in fiecare clipa e in circuitul lui care duce si aduce, informatii, ganduri, emotii, sentimente, combinatii dintre ele care apoi ajung si in forma, in campul actiunii si al creatiei in planul material prin gesturi, cuvinte, actiuni si inseamna, experiente. Si relatii. 

Si exista un proces perpetuu de reciclare al gandurilor, emotiilor, planurilor, obiceiurilor noastre pe care il infaptuieste viata si biologia noastra in ideea de a ne oferi un camp mereu mai sanatos de exercitiu, experienta sau manifestare in care sa descoperim in multe si diverse feluri calitatile pe care le avem, sa ne descoperim din aptitudini, sa ne descoperim creativitatea si bogatia spirituala, dincolo de tot ceea ce continem ca aspecte care uneori sunt mai rigide sau mai contradictorii si sa ne bucuram in acelasi timp, de tot acest proces.

Cand evidentul se intampla si ne opunem, nu suntem parte din acest proces. Devenind absurzi nu cream din spatiul vietii. Ne constrangem astfel la mai multa suferinta decat e deja.

Mai practic sau mai filosofic, ca o concluzie la articol, in realitate, nu depindem de nimic, de propriile pareri, de propriile idei, de relatii, de ce avem sau de cine suntem, de diplomele noastre, de statut, de bani, sau de locul in care suntem.

Suntem ceea ce experimenteaza sau traieste toate aceste lucruri, suntem ceea ce aduce in realitatea colectiva, combinatii de aspecte infinite pe care le purtam in interior, atat cat este locul, timpul, cazul, in contextul de moment dupa o stiinta cosmica scrisa in adn-ul nostru si din care din exterior, primim destul de putin ca informatii si invatatura.

Acest lucru inseamna un proces intern de miscare si creatie, de constientizare si de dezvoltare a propriei constitutii umane pentru a face acest lucru si ar trebui sa ne aduca bucurie si implinire nu doar individuala, ci si colectiva.

De renuntat nu trebuie sa renuntam la absolut nimic, ca un trebuie obligatoriu, insa daca ne dorim sa accesam si sa traim un bine autentic, ne putem permite sa fim cel putin deschisi la adevarul de moment, care ne arata ce inseamna acest lucru si sa lasam la o parte granitele de gandire momentane, pentru a ne lumina, deschide catre perspective noi. 

Astfel, depasind la modul constient momentele de  exces de ambitie personala sau de teama de nimic si de ceea ce ne face sa devenim cateodata incapatanati si radicali inconstient, multe isi gasesc pacea, sensul si se implinesc si intr-o armonie personala si in una colectiva.

Si cand simtim ca ne incrancenam, sa dam drumul la incrancenare.

Pentru ca intotdeauna clipa pe care o vom trai apoi, va fi iluminatoare. 

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

 

Va multumesc,

 

Autor, Alina Mihai Cum sa infloresti, cum sa evoluezi uman, profesional si spiritual prin ORICE stare si prin ORICE  experienta  
Coaching • Consiliere • Terapie
Sedinte individuale si evenimente 
SPREAD THE LOVE
This entry was posted in Articole si vindecare, Inspiratie intr-un cuvant ... and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Poti lasa aici, un gand sau o traire ღ

Your email address will not be published. Required fields are marked *