Despre viata si mandrie I

Despre viata si mandrie I

Mandria este un subiect cu o cunoastere bogata. E o energie care ne preocupa si ne-a preocupat si isi are locul ei in tot ceea ce e deja intreg. Mandria isi are inceput in ideea separarii.

Asa incat odata cu aspecte ale mandriei, gasim mai departe si aspecte ale separarii de sine si ale vietii pe care o traim in dualitate. Dualitatea inseamna a trai viata prin continutul extremelor din noi. Extreme pe care le putem transcende prin evolutia de sine pe care o avem. Pentru ca viata nu inseamna “sus si jos” la nesfarsit ci inseamna la un moment dat si echilibru, inseamna la un moment dat si “impreuna”.

Mandria este o alta parte a fiintei umane, a propriei noastre energii. La fel ca vina, la fel ca orgoliul, la fel ca frica, la fel ca indoiala, la fel ca bucuria, la fel ca determinarea, la fel ca nehotararea, la fel ca sinceritatea, la fel ca minciuna. La fel sunt toate. Parti ale fiintei umane.

Intr-o alcatuire tesuta in asa fel incat sa se permita o interactiune intre toate aceste parti care ne compun si care se numeste viata.

Si prin intermediul careia, aceste parti au posibilitatea sa se recunoasca si sa isi elibereze una alteia esenta care le compune pe fiecare dintre ele si care le formeaza existenta, din perceptiile care mentin esenta noastra, in ideea separarii.

Mandria e propria energie ajunsa in manifestare la un anumit moment intr-o anumita forma, care mai apoi a inceput sa capete nuante si interpretari.

Si asa, forma ei sau starea initiala a ajuns sa ocupe in noi un spatiu mult prea mare si care nu este neaparat necesar sa il tinem ocupat de ea la nesfarsit. Putem incerca sa vedem ce anume e mandria si care este continutul ei pentru ca de multe ori prin numele pe care mandria il are si prin interpretarea ei, ne tinem la distanta de cine suntem noi, asa cum suntem noi, la origine, la baza. Esenta pura si intelepciune.

O parte din “mandria” pe care o purtam este o energie invatata. Odata ajunsi in apropierea unor notiuni care contin “extreme” – pe care cand ajungem sa traim prin constiinta le putem face sa se intalneasca prin cunoastere de sine si de adevar – ca bine si rau, ca intuneric si lumina, ca sus si jos, ca femeie si barbat, ca negativ si pozitiv si altele asemanatoare, incepem sa invatam caracteristicile lor si incepem sa invatam ca “una fara cealalta nu se poate” si ca “e nevoie” de amandoua ca sa fie echilibru.

Acest “ una fara cealalta nu se poate”, se poate atat timp cat traim si vedem lumea doar de la nivelul mintii pe care o avem, cat avem acces doar la dualitate si la informatia corespunzatoare ei, si reprezinta o forma creata prin care noi insine sa putem accepta ori o parte ori o alta atunci cand ne este greu sa facem acest lucru. Si este o forma in care notiunea invatata pana la un punct are mai multa forma in noi, decat propria cunoastere de sine si de adevar.

Acest “nu se poate” induce si mentine la nivel subtil separarea in forma plina in noi.

Odata ajunsi la nivel de constiinta, nu inseamna extrema adica faptul ca se poate, de exemplu, bine fara rau, ci faptul ca putem vedea ca atat binele cat si raul, intunericul cat si lumina, si toate celelalte “perechi” care contin extreme si mentin un camp dual al existentei in cine suntem noi si dau nota si directie manifestarii de sine pe care o avem, sunt toate unul si acelasi chip care ajunge in manifestare.

Si, odata iesiti din mecanismul de interpretare si apropiati fiind doar de cunoasterea si de trairea curata a manifestarii, de o stare constienta de “a fi”, nu mai reprezinta extreme si definitiile lor nu mai contin antagonism – opozitie, rivalitate, contradictie in sine si in termeni.

Si asa toate acestea nu mai exista nici in noi si nici in viata pe care o traim.

Pentru ca totul este o singura energie in manifestare care la un anumit moment s-a identificat ea insasi cu ceea ce a creat prin manifestarea ei si asa a inceput sa creeze forme traind iluzia separarii. Insa drumul poate fi facut “inapoi” sau catre unitate. Unitate de sine si unitate traita a intregului pe care il formam.

Separarea tine teama. Teama aduce preferinta. Preferinta creeaza obisnuinta. Iar obisnuinta mentine separarea in noi, prin identificare. Si cercul “vicios” continua. Doar cunoasterea de sine si adevarul ii poate da drumul din punctul in care toate se aduna si se pot opri, pentru ca ciclul evolutiei sa poate fi reluat, fiinta sa isi regaseasca apartenenta la sine si la intreg, si ceea ce traim fiecare dintre noi si noi toti impreuna sa insemne cu adevarat un echilibru in sine si intre noi, sa insemne iubire pura si mai putin nevoie si razboi.

Separarea la nivel subtil e o fisura in sine care poate ajunge pana la nivel de spirit. E destul de rar cand se intampla asa ceva si aceasta tine de identificare si de forma pe care tipul de identificare o are in noi. Fisura poate fi adancita de tipar si vindecata prin constientizare. Si totul tine de “adanc” si profunizme, de cauza si mai putin si de efect.

Ca urmare a separarii pe care o traim mental si a identificarii din ce in ce mai mult cu forma, am creat un constient pe care e nevoie sa il “largim” in timp prin ce invatam din ce traim, pentru a putea din nou cuprinde intreaga dimensiune pe care fiinta noastra o are, ca si cunoastere si ca si capacitate de a o trai aici, cu alte cuvinte de a trai si a aduce aici in acelasi timp atat “frumosul” cat si “neasteptatul” pe care aceasta dimensiune le cunoaste, le traieste si le are, la un alt nivel de profunzime, la un alt nivel interior.

Separarea creeaza superioritate. Care rezista si in noi si intre noi atat timp cat nu stim nici ce suntem, nici ce cautam aici si doar trecem din forma in forma, din identitate in identitate, in ideea ca una dintre ele ne va raspunde asa cum simtim de multe ori ca raspunsul s-a si format deja, de mult, undeva in interior.

Raspunsul putem sa il recunoastem dupa simplitate, dupa faptul ca nu corespunde intotdeauna cu ce exista in exterior ca regula sau ca tipar de viata sau nu corespunde cu ce am invatat sau am asteptat chiar noi pana in acel moment cand ne gandim la el si dupa frica pe care o traim atunci cand ne gandim sa il urmam. Pentru ca e nou si pentru ca e diferit. Si din nou, pentru ca de multe ori “nu corespunde”.

Mandria este din perspectiva ideii separarii si o manifestare a energiei superioritatii pe care o avem in noi. Mandria nu se anihileaza pentru ca anihilarea este ca si cuvant si ca si procedeu o manifestare de lupta si pentru ca ar insemna in acest fel sa ne mentinem in dualitate, sa ne tinem evolutia intr-un singur loc in care pentru a putea trai in pace sau in tihna, anulam o parte din cine suntem noi. Doar ipotetic pentru ca energia nu se poate anihila, ea se transforma. Si inceputul transformarii, este acceptarea intr-un anume sens al ei. In sensul in care manifestarea asupra careia dorim sa ne oprim, deja exista. Apoi putem sa incepem sa lucram cu ea.

Mandria se vindeca o data cu intregirea de sine, cu unificarea. Cu integrarea ideii de vina si de separare. Cu integrarea cunoasterii despre cine suntem noi si despre raportul firesc care exista intre noi si univers. Superioritatea o manifestam atunci cand nu cunoastem cine suntem.  Atunci cand stim adevarul despre noi nu mai putem fi superiori nimanui si nimeni nu mai poate fi superior, pentru ca in acel moment am depasit granitele unei cunoasteri limitate de sine care ne tine in nesiguranta si intr-o nevoie de recunoastere si de acceptare din exterior pe care ca sa o implinim o fortam de atatea ori, si insasi ideea de superioritate se transforma si face loc ideii de sens, de intreg si de echilibru intre noi.

Si cum totul este mereu si in aceeasi clipa si moment 360 grade, ce cunoastem despre noi devine ca esenta, cunoastere universala. Asa putem sa stim si despre cel de langa noi si despre tot ce este in univers si il formeaza. Simplu si firesc. Fara sa sondam la nesfarsit terenuri pentru care poate intr-un anume timp sau poate si moment suntem nepregatiti. Pentru ca in functie de cine suntem si de ce facem “cu ce suntem”, tot ce e curat si pur din univers ni se releva. Si nici nu stim cand putem sa ajungem sa stim si cum si “mai ales” de ce.

Asadar cand ne constientizam pe noi, superioritatea dispare si din noi si dintre noi. Pentru ca din noi dispar in timp si ideile de separare. Cuvintele pe care le avem “la purtator”, capata intelesuri noi si energia lor unifica si intregeste si tot ceea ce inainte tinea si crea separare e deja transformat in esenta pura si cunoastere adevarata.

E cea mai “simpla” forma prin care mandria isi revine ca energie la forma initiala. Si esenta ei traieste in noi ca esenta pura si originala in timp ce informatia despre ea si-a incetat manifestarea pentru vesnicie. Iar aceasta este doar o parte din ceea ce numim “eliberare”.

In separatism exista intotdeauna roluri, grade, ierarhii in interiorul carora ne identificam cu forma si cream diferente intre noi. Diferentele exista dar doar la un anumit nivel, la nivelul la care inca nu suntem constienti de sine si de cel de langa noi. Si nici macar nu se numesc diferente pentru ca fiecare este in felul lui. Ideea de unificare nu presupune o dezindividualizare in plan concret, ci presupune o constientizare a intregii dimensiuni pe care o avem si a adevarului despre noi, o recunoastere de sine si o recunoastere a existentei celuilalt de langa noi, a faptului ca fiecare dintre noi are un loc, un sens in lume si o informatie proprie de trait.

Si ca fiecare dintre noi este echipat in felul lui pentru o implinire proprie si pentru implinirea pe care o poate trai la nivel de intreg sau impreuna cu fiecare dintre noi. Daca, cat si cand doreste.

Unificarea inseamna recunoasterea diversitatii in timp ce diferentele sunt integrate in intreg. Sunt percepute si intelese.

E o diferenta cand ne gandim la diversitate si cand ne gandim la diferentele dintre noi.

Atunci cand ne gandim la diversitate nu favorizam, in timp ce atunci cand ne gandim la diferente incepem sa o facem in virtutea unor reguli create pe care tot noi suntem cei care din cand in cand le mai schimbam. Insa se intampla uneori ca atunci cand sunt valide pentru noi, sa ne ducem atat de tare in ele incat putem rani de multe ori.

Roluri, grade, titluri, ierarhii exista si poate vor mai fi. Aici. E bine de stiut ca la nivel de constiinta ele nu exista.

Ele exista doar aici, atat timp cat acest aici il traim prin vointa si prin minte. Cat mai avem nevoie de apreciere si recunostinta din partea celor care sunt in jur, cat mai avem nevoie de ordine pentru ca inca nu avem atat de multa constiinta, noi.

Un rol, un titlu sau o ierarhie aduce in timp o anume recunostinta pe care ne-o dorim. Fara de care de multe ori nu prea putem trai. Avem nevoie ca la un moment dat “efortul” nostru, “meritul” nostru sau noi sa fim recunoscuti iar un titlu sau un grad inseamna mare lucru in acel moment. Suplineste increderea in sine, ceea ce inca nu suntem constienti ca avem si fara el.

Identificarea cu titlul pe care il avem, oricare ar fi el, ne predispune la forta si control. Este un intermediar prin care putem obtine si deseori si atunci cand nu suntem putin atenti, rolul si gradul pe care il avem ne fura si ne face sa pretindem poate ca suntem mult mai mult decat atat si in viata noastra dar si in viata celor de langa noi.

Ceea ce insemnam noi pentru cineva e o libera alegere. Asa dupa cum si ceea ce insemnam noi pentru noi poate fi la fel. Si atat constiinta cat si ce traim prin intermediul ei cand ne gandim la asta, ne poate spune de fiecare data cat de aproape suntem de adevar si cu ce stim, cat si cu ce simtim legat de acest aspect.

Este rolul necesar? In sensul in care atat rolul cat si titlul sunt sau pot fi parte a unei lumi care se misca in ritmul ei catre pace si frumos? Poate da sau poate nu.

Putem sa ne gandim fiecare dintre noi la rolurile pe care le avem. Si la titlurile pe care le purtam. Si sa vedem ce traim prin intermediul lor. Cat ne traim pe noi si cat le traim pe ele. Si putem sa facem o incercare daca ne dorim – sa vedem ce suntem sau ce mai ramane din fiecare dintre noi atunci cand renuntam la rol ca la o haina care ne incalzeste sau ne face sa fim recunoscuti atunci cand o purtam?

Ce simtim cand suntem noi, fara roluri, fara grade, fara titluri si fara ierahii? Poate viata noastra continua la fel? Suntem noi, la fel?

Asa putem sa stim daca rolul este necesar si ne construieste, daca  il acceptam firesc atunci cand singur se indreapta catre noi sau daca pentru noi este doar un instrument, al unei nevoi particulare care e in noi. Si atunci cand este doar un instrument asa poate deveni si tot ce facem prin intermediul lui. Din nou, nu e obligatoriu sa devina, pentru ca pana cand o tendinta se instapaneste in noi e nevoie si de timp si actiune repetata intr-un sens.

Avem o constiinta si de multe ori aceasta constiinta, la fel ca si tot ce vine din spirit si isi are loc in el, ne arata cum este mai bine pentru noi si putem sa revenim si sa lucram pentru a crea un echilibru, atunci cand ne dorim.

E destul de greu cateodata sa renuntam la rol. Pentru ca in anumite perioade ale vietii ne aduce mult. Si in primul rand ne aduce o identitate. Cea pe care credem ca putem sa o avem. Cea de la nivel de sine inca nu o stim si nu suntem siguri ca o putem atinge.

Si fiecare dintre noi suntem construiti la fel. Avem nevoie sa fim recunoscuti si avem nevoie de apreciere. De aceea cream tot ce putem pune “peste noi”. Cei care avem roluri si traim in ierarhii am ajuns la un moment dat acolo. Cei care nu suntem inca acolo, ne dorim. Si pana la un punct e si firesc sa fie asa. Atat timp cat o nevoie e o nevoie si nu transforma. Sau nu ne transforma. Iar atunci cand “ne transforma” exista un singur raport fata de roluri si fata de ierarhii. Ele sunt cele care ne dau valoarea. Nu noi. Sa speram ca, momentan.

Nevoia excesiva se poate vindeca. Recunoasterea de sine pleaca in primul rand de la cine suntem noi. Nu suntem invatati sa ne apreciem pentru ca ne este teama de greseala. Ne este teama ca nu cumva sa ne inaltam pe noi. Am facut asta de mai multe ori. Si nu ne mai putem bucura sincer de aproape mai nimic. E drept ca uneori mai sunt contrarii care ne implica mult atunci cand ce cream este “demn de luat in seama” si de bucurie. Insa putem sa fim atenti la noi si putem sa fim atenti la asta. Si sa lucram, la discernamant si modestie.

Se spune deseori ca mandria se vindeca prin umilinta. Umilinta poate aduce echilibru atunci cand vine natural in sensul in care nu programam nici pentru noi si nici pentru altcineva – nici macar in scop terapeutic – o experienta a umilintei in timp ce atunci cand programam asa ceva, umilinta este o forma terapeutica creata care ne mentine insa in efect, pentru ca se bazeaza in strafund pe frica si control si pe superioritate. Functioneaza pana la un punct si doar pentru unii dintre noi.

Pentru ca daca uneori, pentru unii dintre noi o sensibilizare a constiintei e posibila prin intermediul fricii, aceasta nu este neaparat valabil pentru toti. Iar punctul este cel in care frica de a “nu ne pierde” se elibereaza. Frica se poate elibera deoarece este o energie care tine de existenta noastra in lume si este o energie creata pe parcurs. Nu exista in energia noastra de la inceput.

Umilinta este o forma prin care viata, experienta de viata pe care o traim ne ajuta sa ne vedem locul de moment. Este o forma prin care invatam despre modestie poate intr-un fel mai aspru. Este o forma prin care invatam ca am ridicat pretentii desi in acelasi timp putem sa credem ca le meritam.

Suntem forme de constiinta. Si fiecare este in felul ei. In timp ce teama de “cadere” poate functiona pana la un punct e la fel de adevarat ca de acolo incolo ea nu mai functioneaza si incepe sa creeze separare. O separare care poate ajunge pana in scindare. Pe masura ce lucram prin intermediul fricii ca metoda terapeutica ne putem deschide constiinta si constientiza anumite lucruri prin intermediul ei despre experientele de viata pe care le traim, insa e bine sa stim ca in acest fel mentinem in acelasi timp si frica in noi si o alimentam desi ii dam un rol “benefic”.

Acumulam astfel intr-o alta parte a fiintei noastre o alta incarcatura care accentueaza un tipar si ne mentine inca in separare, pentru eliberarea careia trebuie sa luam procesul de lucru de la capat. Pentru ca frica este frica si energia ei tine de dualitate. E o energie care tine doar de forma si nu si de esenta care e in noi.

E bine de stiut ca universul in forma lui cea mai pura cunoaste moduri infinite de a lucra cu cineva. Si cum frica in orice forma a ei tine pamantul si fiinta noastra in separare, exista si alte forme in univers pentru a ne apropia de puritate si de adevar fara sa trecem prin scindare sau prin adancirea ei.

Cunoastem fiecare o forma de scindare la nivel de constient. Inca de cand venim “ne impartim in doua” si existenta noastra incepe sa cunoasca atribute. Insa pe masura ce crestem si ne indreptam catre intelepciune, putem vedea in jur diversitate si mai ales ca diversitatea care e in forma, vine de “undeva” de dincolo de ea. Putem cunoaste astfel ca universul este nelimitat si ca locul universului este in noi. Si separarea se poate vindeca.

Si totusi vedem cateodata ca nu putem sa facem chiar orice, in acel moment in care ne dorim. Pentru ca in univers exista echilibru. Si lucrurile se intampla cand suntem in acord cu el.

De multe ori incercam sa ajungem la cunoastere prin imaginatie. Putem gasi prin intermediul ei cateva raspunsuri insa daca vrem sa completam, putem incerca sa intelegem. Fara sa ne mai imaginam.

Imaginatia e o functie a mintii pe care putem sa o folosim pentru a facilita, a usura intelegerea unor concepte in timp ce in rest e bine sa inceram sa ne bazam pe creativitate si pe intelepciune.

Vom sti astfel ce este echilibrul si putem cunoaste si capacitatea de a lucra cu el. Cand iesim din echilibru, tendinta fireasca e ca la un moment dat sa il recream. La nivel inconstient facem deja parte toti dintr-un “mare echilibru”. Cand iesim din el pierdem constienta, si experimentam nesiguranta si dezechilibru.

Cand venim aici avem un constient care este destul de putin pregatit pentru a cuprinde o informatie care este infinita si care isi are locul in inconstient. Sunt denumiri care imprima evolutiei noastre un parcurs spre unificare si sunt valide atat timp cat traim aici si suntem formati prin intermediul unor structuri pe care odata ce le eliberam prin unificare, chipul nostru isi recapata consistenta lui intreaga si fluenta fara a mai fi impartit in ceea ce numim cat timp suntem pe drum, “structuri”.

O viata frumoasa, tuturor!

Despre viata si mandrie II

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,

Alina Mihai 
Coaching terapeutic|Consiliere|Terapie
Sedinte individuale si evenimente de grup
 
 
 
Articole asemanatoare:
This entry was posted in Articole si vindecare and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Comments are closed.