“Credeam ca stii ca te iubesc” sau despre comunicare in relatiile de cuplu (si nu numai)

E un lucru stiut ca in orice relatie comunicarea este importanta.

Si totusi uitam de multe ori acest lucru. Uitam sa comunicam in cuplu, uitam sa comunicam in general.

Vorbim, dar nu comunicam. Si uneori, pur si simplu nu ni se mai pare important sa ne mai spunem “lucruri”.

Luam de-a gata faptul ca la inceputul unei relatii ne-am facut marturisiri si credem ca celalalt trebuie sa le tina minte vesnic.

“E suficient sa ii spun odata ca il/o iubesc, de ce e nevoie sa repetam acelasi lucru de mai multe ori?”

Lucrand pe acest aspect al comunicarii in relatiile de cuplu, am constatat ca de multe ori unul din motivele de despartire, invocat deseori ca fiind un motiv destul de important, este ca “nu mai avem ce sa ne spunem”, ” ca nu mai comunicam”. 

Plecand de la premiza ca a existat macar la inceput comunicare, ca macar la inceputul relatiei a existat impartasire in cuplu, intrebarea care urmeaza in mod firesc este “cand ati incetat sa va mai spuneti lucruri?”, sau “ cand a fost ultima data cand v-ati spus ce va framanta”, sau “cand v-ati spus ca va iubiti”, cand v-ati spus diverse, cand v-ati spus … ceva, si ati si fost atenti unul la altul ?”

Si raspunsul vine tot firesc in asemenea situatii, “pai nu prea mai avem cand” sau” nu prea mai avem ce” sau “pai am crezut ca stie ca il iubesc …” sau “ am crezut ca stie ca o/il iubesc … si ca nu e necesar sa i-o mai spun” si de aici, de la aceste observatii, concluzii sau justificari, nu s-a mai spus nimic.

Da, credem ca celalalt stie sau inca mai stie, ca il iubim doar pentru ca i-am spus acum 5 ani ca il iubim si credem noi ca de atunci ii aratam acest lucru doar fiind in relatie cu ea/el si atat, fara sa mai aiba importanta cum au trecut acesti 5 ani si cum ne-au modelat si ce dinamica a ajuns sa aiba relatia de cuplu. 

Comunicarea in cuplu si nu numai, este importanta. Mai mult decat atat, este esentiala pentru viata in cuplu si nu numai.

Viata trece peste noi de multe ori si nu cu noi, si prinsi cumva in desfasurarea ei, uitam sa ne mai spunem lucruri si devenim din ce in ce mai singuri, traind totusi intr-un cuplu.

In literatura spiritual – motivationala se evidentiaza deseori faptul ca “o relatie de prietenie si iubire sunt adevarate atunci cand pot sa stai in tacere langa cineva si sa nu simti nevoia de a comunica”.

E foarte adevarat ca atunci cand esti atat de firesc in prezenta unui om, astfel incat sa stai langa el si sa nu simti nevoia sa comunici un “ceva” neaparat, este minunat si inseamna o atare profunzime a conexiunii si a relatiei in sine. 

Aceasta stare de firesc vine insa nu din inchidere in sine (pentru ca retragerea in sine este altceva) si stat unul langa altul fara a folosi cuvinte, ci din starea proprie de libertate.

Din libertatea pe care o traim noi in primul rand interior, si care inseamna ca interiorul nostru poate sa primeasca liber prezenta altcuiva, fara frici si fara judecati si ca exteriorul nostru comunica la modul congruent aceasta libertate prin tacere aparenta, “tacere” care inseamna doar lipsa cuvintelor si atat, o tacere care inseamna linistea pe care o avem inauntru transmisa si in afara, o tacere care inseamna ca prezenta celuilalt este primita fara comentarii, sau fara carcoteala. 

Fara sa ajungem in adancul unei idei in sine, putem lua de multe ori totul ad litteram si in acest caz putem lua tacerea ad litteram.

Insa tacerea la care ma refer in aceste randuri este o tacere vie, persoanele aflate in aceasta stare de tacere comunica interior prin sentimente impartasite, se bucura una de prezenta alteia fara sa fie insotite de cuvinte si exista o imbratisare a sufletelor care se intampla, e un impreuna viu, asezat intr-un spatiu al relatiei care e comun si care nu are nevoie neaparat de forma fizica pentru a se exprima, insa nu exclude la modul exclusiv, nici forma fizica si mai ales, nu isi propune sa o excluda.

E frumos sa poti sa taci firesc langa cineva si in acelasi timp sa se simta ca exista, “impreuna”.

Insa sa avem grija sa nu ducem acest lucru in extrema si sa tacem tot timpul crezand ca genul acesta de tacere inseamna “impreuna” si ca “impreuna” autentic se mentine fara sa comunicam.

Pentru cei pasionati de evolutia personala, starea de prezenta in care libertatea din interior se manifesta congruent si in armonie cu mediul in care existam, nu exclude pe “a comunica”, ci doar aseaza intr-un ansamblu coerent, firesc si armonios, momentele de tacere vie, in care exista retragere in sine in acelasi timp in care in spatiul relatiei se simte “impreuna” si momentele de comunicare concreta.

Sa avem grija sa nu tacem tot timpul si sa avem apoi pretentia ca celalalt sa stie tot ceea ce gandim si ce simtim, fara ca noi sa ii mai spunem.

Evoluat sau nu, omul este om si are in continuare darul de a comunica prin organul aferent, prin cuvinte si prin atitudine si comportament si dezvoltarea umana presupune dezvoltarea fiintei umane ca intreg si nu dezvoltarea unor parti ale sale in defavoarea celorlalte, nu presupune exacerbarea unor simturi (cum ar fi telepatia) in timp ce celelalte se atrofiaza, pentru ca aceasta nu inseamna dezvoltare.

Devenim deseori din iubiti, tovarasi de viata, ocupati cu ceea ce a devenit un job – jobul de parinte, jobul de familist, de sot, sotie si atat. 

“Am atat de multe lucruri de facut ca nu mai am timp sa ii mai spun ca il/o iubesc”.

“Dar ce, nu stie ….?”.

Poate da, sau poate nu. Sau poate nu mai stie. 

Si nu ca celalalt ar avea nevoie neaparat sa ii aducem noi aminte ca il iubim spunandu-i, desi se poate intampla si astfel, ci poate in loc sa ne intrebam daca celalalt “ nu stie daca il iubim si fara sa ii mai spunem”, ar fi mai corect sa ne intrebam “oare noi, mai traim iubirea ….?”, “oare noi, il/o mai iubim?”

“Mai are iubirea pentru celalalt viata in noi ? Sau am uitat cum e si ce este de fapt, iubirea?”

Pentru ca daca am uitat si in noi nu mai traieste iubirea, atunci cum sa ii mai spunem celuilalt ca il iubim ?

De unde si din ce ?

Viata de familie are felul ei de a fi, viata de cuplu la fel.

Insa noi uitam ca toate reprezinta un context de viata si atat, iar rolurile pe care le avem sunt roluri care pun in forma un context pentru ca noi sa evoluam prin intermediul lor si sa ne si bucuram de experienta evolutiei noastre in sine, de ceea ce traim si experimentam. 

Cand intram intr-o relatie, la un moment dat, parca ne prinde un rol anume si incepem sa ne modificam comportamentul.

Intram brusc intr-un tipar al relatiilor de cuplu si uitam sa mai fim spontani, sa mai fim veseli, sa mai fim creativi si asta pentru ca dintr-o data avem si alte “obligatii”.

Da, apar si alte lucruri de facut si da, poate apar si greutati. Si cand apar, ne deconectam de la iubire si ne conectam mai mult la ele. 

Insa intr-un minut poti atinge un om si ii poti spune “te iubesc”.

In alt minut, te poti uita in ochii lui, il poti lua de mana, ii poti mangaia obrazul si ii poti spune “te iubesc” si apoi te poti intoarce la copii, la rufe, la calculator (de preferat doar daca avem ceva de lucru), la acte, etc.

Iubirea pana sa o traim ca un izvor in permanenta viu, are nevoie sa o cultivam.

Ne straduim de peste 2000 de ani sa o scoatem la lumina din tiparele despre viata si iubire pe care le-am creat si ne multumim cu cateva clipe de extaz indus intr-o experienta extrasenzoriala sau si senzoriala de care apoi, de multe ori, ne atasam. 

Am creat o adevarata industrie de dezvoltare personala care sa ne invete (intr-o foarte buna parte) sa fim oameni, sa ne invete cum sa ne purtam unii cu altii, sa ne invete sa fim buni, sa spunem multumesc, iarta-ma, imi pare rau.

Nu este putin ciudat ca tot ce sta de fapt la baza vietii, sa trebuiasca dupa atatea mii de ani sa invatam din nou, cu atat de multe costuri si nu neaparat doar financiare ?

Nu cumva le-am uitat pentru ca nu le-am folosit ? Nu cumva am uitat ce inseamna ca traire in primul rand sa spunem “te iubesc”, “iarta-ma”, ” te rog”, “multumesc”, pentru ca nu le-am mai experimentat, comunicat si pentru ca in timp am ajuns cumva sa ne fie si o oarecare jena sa mai folosim astfel de cuvinte ?

Pentru viata relatiei de cuplu, pentru viata prieteniei noastre, este necesar sa comunicam si sa “udam” sentimentele pe care le avem unii pentru ceilalti cu “viata”, sa le dam din energia noastra pentru ca apoi viata relatiei pe care o avem unii cu ceilalti, sa aduca energie inapoi, sa ne hraneasca.

Sa ne marturisim iubirea, sa ne atingem, sa ne privim in ochi, sa ne facem bucurii, surprize, oricat am crede ca nu e timp si nu avem mijloace, loc pentru gesturi frumoase (si de o parte si de alta) si pentru a spune “te iubesc” este mereu.

E nevoie doar de dorinta de a comunica in cuplu, de dorinta de a trai viata orice ar fi si de dorinta de a o face vie si frumoasa, acolo unde suntem, cu ceea ce avem, putin sau mult.

La un moment dat “ea ajunsese sa ii spuna lui ca nu s-a mai simtit femeie de mult timp in preajma lui. Clipele de viata treceau neobservate si intervenise o rutina in viata lor de cuplu in care fiecare avea obiceiul lui de a fi in relatie, separat cumva de celalalt. Viata financiara nu era grozava si era mereu o scuza pentru a sta in casa si pentru a nu face mai nimic.

Zilele de nastere erau zile obisnuite in care mare lucru nu se intampla. Ea a spus la un moment dat, am vrut si eu sa simt ca sunt femeie, imi plac florile, nu am primit flori, decat la inceputul relatiei noastre si atat. El a spus ca nu aveau bani de flori si ca de ziua ei nu a avut de unde sa ii ia intr-un timp atat de scurt. In timp ce ea stia ca langa coltul blocului e o florarie si ca lalelele erau 3 lei.“

Facem noi prea mult caz de momente ale vietii in care lucrurile “trebuie “ sa fie intr-un anume fel ?

In care “trebuie” sa ne subordonam unui tipar de existenta in care ca sa ne simtim femei este necesar sa ni se intample lucruri, sa primim flori, sa primim daruri, sa fim tratate cu atentie, cu grija, sa fim imbratisate, sa fim hranite cu emotie? 

In literatura motivationala, se evidentiaza acest aspect al zilelor de nastere, al zilelor “speciale”, spunandu-se cã reprezinta un tipar, ca reprezinta forme ale acestei lumi si ca am ajuns sa credem mult prea mult in forma.

Insa as spune sa avem grija si cu aceste lucruri. In foamea noastra dupa evolutie spirituala putem sa ne alienam social, uman si relational. 

Viata noastra e o forma in sine.

Putem sa evoluam intr-atat de mult incat sa ne dam seama de acest lucru din interior, insa acest lucru nu inseamna sa o refuzam total, lucru pe care oricum nu il facem intrucat ramanem vii si o traim.

Esenta evolutiei in sine este sa invatam sa traim in aceasta forma – trup si in aceasta forma – lume, ceea ce ne trece de fiecare data dincolo de forma, ceea ce traieste in trup si se exprima in aceasta lume si creeaza forme permanent.

Esenta evolutiei in sine, este sa ne bucuram de forma fara sa ne identificam total cu ea.

Esenta evolutiei in sine este sa ne bucuram de ce putem crea concret, de ce putem simti, de ce putem cunoaste si trai, fara insa sa ne identificam total cu toate acestea, ramanand constienti de noi insine, cei care traim, cunoastem, simtim, cream experienta acestei vieti cu ceea ce contine ea.

Forma pe care o cream in lume, este transpunerea in concret a capacitatii noastre de a crea din felul nostru de a fi si in primul rand din faptul ca existam si suntem vii. 

Fara formele pe care le cream, existenta noastra nu e “dovedita”. Prin urmare, prin ceea ce cream, ne “dovedim” existenta si felul in care existam de fiecare data si in acest fel si noi avem experienta a ceea ce inseamna “a fi” si “a crea”.

De aceea forma are o importanta a ei, pentru ca ne poarta din continut si pentru ca intr-un fel ne reprezinta.

Tot ceea ce exista este un context bazat pe forma care nu provine insa tot din forma, ci din esenta care e inclusa, continuta in forma, acoperita mai mult sau mai putin din ce am pus noi ca orgolii, informatie, emotie, trecut ramas neprocesat, peste ea. 

Ne exprimam prin forme, le cream, insa ideea este sa nu ne atasam de ele intr-atat de mult incat sa incepem sa uitam de noi, de ce ne defineste in mod profund si de ce putem crea si cum, traind  din profunzime si nu doar din suprafata, din ce este creat deja. 

Faptul ca exista sarbatori sau zile de nastere, are si nu are importanta.

Evolutia dupa parerea mea, presupune sa stim ce suntem dincolo de trup, sa fim in contact cu emotiile si gandurile noastre, sa fim in contact cu constiinta noastra, cu motivatiile si aspiratiile noastre, sa fim in contact cu adevarurile si iluziile noastre, sa fim in contact cu puterea de a crea si a ne vindeca si sa stim ca da, totul este o “conventie” a vietii in care ne incadram la modul temporar, “conventie” pe care avem capacitatea de a o trai si de a ne bucura de ea, luandu-ne din aceasta conventie si experienta, “invatatura” pentru suflet, spirit, ca “aripi” pentru zborul noastru de aici si de acum cat si pentru cel pe care il vom face fiecare la momentul lui, cand vom pleca din trup. 

O zi de nastere este un eveniment care poate parea lipsit de importanta pentru unii dintre noi si intr-adevar dupa ce experimentam substanta vietii si trecem mult de forma ei, nu mai are aceeasi importanta ca in trecut sau isi schimba sensul. 

Intre cele doua extreme, in care trecem cu indiferenta pe langa aproape tot ce este material pentru ca tine de forma si a exagera importanta oricarui eveniment pentru ca suntem mult prea atasati de forma, exista mereu varianta in care o clipa de viata e o ocazie pentru a celebra puterea si existenta si frumusetea vietii care e in noi in primul rand si prin care cream oricum o lume in jurul nostru, daruind emotii si creand in ceilalti stari, daruind informatii si idei, daruind si creand in acelasi timp, si universul nostru in si prin care evoluam.

In acest sens, o zi de nastere poate fi nu neaparat un eveniment deosebit cat un eveniment de viata care are o insemnatate pentru cine suntem noi in aceasta viata stiind ca ce traim acum in aceasta forma – unicat, ramane in constiinta noastra si de ce sa nu sarbatorim, momentul in care am capatat aceasta forma, aratand cumva prin acest lucru recunostinta noastra fata de viata in primul rand si apoi bucuria pe care o avem impartasind acest moment cu celalalt sau cu cei dragi din viata noastra de acum.

Si revenind la exemplul nostru, cat ii trebuie unui om sa ii spuna la multi ani celui pe care il iubeste, suflandu-i de exemplu “florile” de la o papadie in obraji in timp ce se trezeste, spunandu-i la multi ani cu drag si sarutandu-l pentru fiecare dintre ele ..

Comunicarea in cuplu si in relatii, pleaca de la noi pana la urma.

Noi este necesar sa fim vii si sa nu murim in fiecare zi in gandurile noastre ca nu mai e nimic de facut, ca totul este greu, ca nimic nu se mai poate face.

Sunt si astfel de situatii insa in destul de mare parte, nu ajungem pana la ceea ce inseamna “capat” decat pentru faptul ca uneori ne programam prea mult pentru un capat, in timp ce intre timp solutii ar mai fi.

Poate ca mediul din exterior nu ne ajuta intotdeauna, sau situatia financiara nu ne ajuta, insa daca nu uitam de noi, de viata pe care o are fiecare inauntru, viata naste viata. Daca vrem sa fim in viata, cu siguranta viata ne va da putere si motive multe sa traim.

Deseori ajungem in punctul de a descoperi frumosul si esenta vietii, cand nu mai avem nimic si poate suntem in punctul de ne pierde si pe noi, insa dupa multe experiente la care am fost insotitor de drum si dupa experienta mea de viata desi am ajuns pana acolo, cred cu convingere ca nu este necesar si nici obligatoriu sa ajungem pana in “nimic”, pentru a intelege ca viata e un dar si o forta creatoare si sa stim sa o pretuim, oricare ar fi sa fie “haina” pe care o poarta, pe moment. 

Putem face acest lucru daca invatam din experienta vietii, daca nu inchidem ochii chiar atat de des, daca ne permitem sa alegem si ce spune viata noastra dinauntru dincolo de teama sau dorinta de confort si de placere, daca ne permitem sa cautam aceasta viata dinauntru, daca ne permitem sa avem incredere in noi si daca si comunicam unii cu ceilalti cautand solutii impreuna, avand grija totusi ca fiecare sa isi aiba contributia lui. 

De multe ori nu avem grija de viata noastra interioara, de viata de cuplu, pe motiv ca avem destule griji, insa pierdem din atentie ca daca nu ne ingrijim din timp si de aceste lucruri, vom avea in timp si mai multe griji .

Insa nu de frica unor griji suplimentare este necesar si benefic sa ne ingrijim de aceste aspecte pentru ca daca am face acest lucru de frica, frica ar fi introdusa in aceasta actiune a noastra si atunci am fi crispati si nu am reusi sa animam viata din interior si viata din cuplu cu iubire autentica, am impregna-o doar cu frica si tot ce facem ar deveni un exercitiu, uneori frumos insa doar atat.

Ca sa avem o viata vie in interior este necesar sa ne placa viata.

Si ca sa ne placa viata este necesar sa ne placa sa o si cream.

Sa ne punem in valoare capacitatea de creator pe care o avem fiecare dintre noi, sa cream la modul constient evenimentul vietii, atat in plan interior cat si in relatiile noastre si sa vedem ce iese.

Sa ne gandim cum am putea sa fim mai vii si cum putem aduce viata in relatiile noastre, cum putem sa ne bucuram ca suntem (inca) impreuna, sa vedem de fapt ce inseamna impreuna si cum putem sa ne imbogatim si noi si lumea, din tot ce facem “impreuna”. 

Sa nu luam insa indemnul de a comunica in cuplu si de a spune “te iubesc” mai des, ca pe un indemn la un ritual de genul “ sa ne imbratisam de 4 ori pe zi” pentru ca aceasta elibereaza endorfine.

Endorfinele se elibereaza daca avem emotii vii si ne dorim sa ne imbratisam, nu daca o facem din interesul de a ne elibera in corp o cantitate X de endorfine.

Este timpul sa ne eliberam de practicile ritualice devenite scopuri si sa incepem sa traim mai constient si viata dinauntru si cea care inca mai traieste in relatiile noastre.

Un alt aspect destul de important este si faptul ca in viata unui om, a fiecarui om, exista ritmuri.

Omul e o unda care traverseaza un plan incarcat cu multe, multe alte unde, care fiecare traverseaza acelasi plan dupa miscari oscilatorii inducand in existenta experiente. 

Daca omul e interior in calm, atunci unda lui creeaza armonie in experienta, daca nu, creeaza aceleasi oscilatii dupa cum ii este “felul lui interior”. 

Astfel este important nu doar sa spunem “te iubesc”, conteaza sa ne acordam la celalalt, sa il simtim, sa ii traim ritmul in interiorul nostru, sa il palpam cu sufletul pentru a sti cand sa stam, cand sa spunem, cand sa tacem, cat sa tacem, cum sa tacem si uneori si cand sa plecam … dar mai ales, cum sa facem pasul de a iesi dintr-o relatie atunci cand din nou, simtim ca este timpul si ca relatia s-a inchis pentru ca ritmurile personale cer o alta experienta si atat.

Veti spune ca e dificil si ca numai sa ne acordam cu celalalt in asa fel incat sa ii palpam viata lui interioara cu trairea sufletului nostru, poate sa ne ia o viata.

Cand si cum sa facem acest lucru ?

Inceputul este simplu. Doar ca inceputul trebuie continuat.

Asa dupa cum daca azi udam o floare, mai trebuie sa o udam si peste alte cateva zile, asa cum scrie la carticica ei, pentru ca si ea are un ritm, si un trandafir se uda la x zile, in timp ce un aloe vera poate la mai mult sau la mai putin.

Asa este necesar sa ne pese si de un om.

Omul nu creste singur.

Creste la fel ca absolut orice, in primul rand cu energie, care inseamna grija, atentie, emotii. 

Dumnezeu ne da in fiecare clipa si avem in pieptul nostru sursa vietii pe care stim, nu stim, o folosim.

Insa avem si aceasta experienta a vietii in comun, in care suntem impreuna de la inceputurile existentei prin iubire. 

De ce avem aceasta experienta in comun? De ce traim emotii ? De ce avem mijloace atat de multe sa comunicam ? De ce aceasta viata in comun, traieste prin iubire ? 

Putea sa fie totul altfel si totusi e asa.

Poate are un sens sa invatam comunicarea intre noi, poate are un sens mai larg decat viata noastra de aici, sa stim sa impartasim emotii si cuvinte si sa stim cum sa ne armonizam unii cu altii, poate are un sens mai amplu sa stim ca suntem “impreuna”.

Este astfel necesar sa ne deschidem inimile si sa ne pese de viata pe care o avem interior si de viata pe care o avem in cuplu, daca vrem sa le avem.

Daca nu, le putem lasa la voia intamplarii.

Insa daca ne dorim sa existe aceasta viata in si in afara noastra, prin relatii, atunci este necesar sa ne cultivam atentia distributiva, sa ne indreptam spre viata, sa comunicam unii cu ceilalti, prin gesturi, prin cuvinte, atitudini, sa ne ingrijim sa ne spunem lucruri fara a fi insistenti peste masura, sa spunem ce simtim, sa nu avem pretentia ca daca suntem intr-o relatie de 15 ani celalalt musai trebuie sa stie tot, pentru ca nici noi nu stim despre noi chiar tot … si cu siguranta ne mai plac si alte lucruri decat cele cu care ne-am obisnuit.

Sa ne facem surprize, sa ne respectam si sa fim decenti, pentru ca a fi in siguranta unui cuplu nu inseamna ca avem liber sa ne delasam peste masura.

Sa avem respect pentru propria fiinta, respect pentru celalalt si pentru viata in cuplu chiar daca suntem impreuna de 20 de ani. Sa cream frumos viata noastra impreuna si din frumosul ei ne vom hrani.

O relatie de cuplu este un permanent “exercitiu” de adaptare daca vrem ca relatia sa fie vie.

Pentru ca de multe ori, ne linistim total cand ne gasim un partener si nu mai facem absolut nimic. El sau ea trebuie sa faca totul.

O relatie constienta, presupune ca ambii parteneri sa fie cat de cat la fel de constienti de cam aceleasi lucruri.

Doi oameni se aduna si raman impreuna pe un termen lung daca au aceeasi directie de viata si evolueaza fiecare dar si impreuna, in acelasi sens.

Daca numai unul merge si celalalt sta atunci relatia se poticneste. Pentru ca o relatie are nevoie de amandoi.

Asa cum un om nu se poate uita cu un ochi la stanga si cu un ochi la dreapta ca sa vada o imagine intreaga, ci este necesar ca ambii ochi sa priveasca in acelasi sens,  asa si intr-un cuplu, ambii parteneri trebuie sa mearga in acelasi sens, ca relatia lor sa mearga mai departe si sa fie hranitoare pentru ambii parteneri.

Cand unul merge in stanga si celalalt in dreapta, relatia se rupe si nu mai exista.

Intr-o relatie de cuplu si nu numai, pentru a exista un “impreuna” trait faptic si concret, este necesar ca totul sa fie reciproc, ca partenerii sa priveasca unul catre altul si sa isi daruiasca unul altuia, atentie, emotii, timp. 

Suntem impreuna oricum.

Dumnezeu exista oricum.

Insa trairea constienta a acestui “impreuna” care exista oricum, trairea constienta a lui Dumnezeu care exista oricum, se intampla in fapt practic si concret in aceasta lume, atunci cand fiecare parte e indreptata catre a da viata relatiei in sine.

De aceea avem aceasta viata, cred.

Sa dam viata faptic si concret si in egala masura de frumos, a ceea ce exista oricum.

Armonia in creatie, prezenta infinita si indefinita a lui Dumnezeu in inimile noastre, iubirea ca sentiment universal exprimata prin valori la nivelul experientei materiale si de ce nu, mai mult decat atat.

 Va doresc cu drag, relatii minunate comunicare hranitoare si viata vie in interior !

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,