Despre ego si lupta cu sine

Uneori credem ca ego-ul este orgoliul nostru.

In timp ce orgoliul chiar exista in noi ca forma de energie cu o vibratie unica  dupa care poate fi recunoscut ca atare si e orgoliul pe care il cunoastem si cu care am crescut si care este o forma de mandrie personala, ego-ul a capatat in timp, in mintea noastra o conotatie mult mai larga.

In zona spirituala si a dezvoltarii personale, ego-ul este o notiune importata din atat de multe parti incat i s-a pierdut originea si interpretarea sa a devenit o suma de caracteristici care aduna in sine tot ce nu ne place din fiinta noastra, inclusiv durerile din noi ce pot sa genereze trasaturi de caracter pe care le consideram nepotrivite cu felul ideal de a fi.

Aceasta parte astfel definita o incarcam apoi cu o serie de atribute sub care nu dorim sa ne recunoastem sau sa fim recunoscuti si despre care auzim din jur ca nu ne sunt benefice, dupa care incepem “lupta educarii”, sau “exterminarii”, sau “anihilarii” ei, scotand aceasta parte in afara noastra prin disocierea noastra constienta (aici, in mod voit) de acel set de atribute sau dureri, din dorinta de a nu ne mai intalni cu ele sau, de a nu le mai avea. 

“Educare” (prin intermediul luptei), “anihilare”, “exterminare”, sunt cuvinte pe care le aud de la aproape toate persoanele care vorbesc de ego si sunt cuvinte pe care noi le folosim in raport cu acesta, dezvoltand sau incurajand in acest fel in continuare, acel fel de a fi care ne mentine in conflict de foarte multa vreme si cu noi insine si cu cei din jur.

Energia conflictului este in continutul nostru de vreme indelungata, cam de cand am inceput sa ne identificam cu forma (trupul, partea noastra materiala, posesiunile materiale, ceea ce cream concret, ideile comunicate si tot ceea ce tine de viata pe pamant si are durata limitata) si am inceput sa credem ca totul se obtine doar prin lupta.

Astfel, pe masura ce ne-am indepartat de cunoasterea adevarata si de libertatea de a crea neconditionat, dedicandu-ne mintea unor informatii si unor definitii invatate fara sa le fi verificat prin experienta, pe masura ce ne-am indepartat astfel si de contactul mai profund cu propria fiinta crezand ca nu suntem mai mult decat un trup ce nu are in acest plan decat nevoi fiziologice, materiale si emotionale, adormindu-ne din ce in ce mai mult propria constiinta, au inceput sa apara momente si apoi etape in viata noastra in care nemaiavand acces profund la resurse ale constiintei si ale valorilor morale, am inceput sa incurajam din ce in ce mai mult conflictul ca fiind un mijloc de a obtine cele necesare precum si ca un mijloc pentru dezvoltarea noastra.

Intretinem un cerc destul de vicios prin lupta, insa avem acum posibilitatea vremurilor pe care le traim de a ne intoarce, la un fel cat mai autentic de a fi si la constienta pe care am pierdut-o, negociind-o in tot acest timp care a trecut, cu placerea, cu confortul, cu dorinta de a conduce si a stapani, cu dorinta de a fi noi primii si cu compromisul de “a fi”.

Nu e gresit sa vrem sa traim bine si sa avem succes. Sa fim recunoscuti, sa primim din partea lumii tot ce poate lumea oferi insa e bine de stiut ca in functie de ce punem ca emotie si sentiment in dorinte si in fapte, putem primi ce ne dorim din partea lumii si putem ramane si oameni in acelasi timp sau, putem sa ne indreptam catre a ne “perverti” o calitate esentiala a fiintei noastre, calitatea de a fi OM, de dragul a ceea ce am putea primi din partea lumii. 

Astfel daca dorinta de a trai bine si dorinta de a avea succes, dorinta sau nevoia de a fi recunoscuti si de a primi atentie din partea lumii devin monezi de schimb in mod constant, daca aceasta dorinta umana devine unica dorinta sau e prioritara intotdeauna, acest lucru este in defavoarea constiintei si a valorilor de sine, adica exact in defavoarea acelor aspecte ale noastre care aseaza totul intr-un mod pasnic intr-o forma cat mai unitara, intr-o ordine a naturii si in echilibru cu ce este in jur. 

In timp ce traim, ne dam seama la un moment dat ca suntem un cumul de energii, de “forte” intr-un proces de miscare catre sine, cumul in continua manifestare si in curs de “adunare”, de recunoastere si de regasire  a unei esente care s-a perpetuat in forma aducand in sine insasi tot ce a putut gasi pe drum pana la punctul de a nu se mai recunoaste si care a inceput atunci drumul regasirii, al dez-amestecarii, mergand in acelasi timp mai departe pe drumul evolutiei a tot ceea ce suntem ca intreg si a tot ceea ce reprezentam ca si colectiv pe acest pamant, colectiv pe care il compunem prin propria existenta fiecare dintre noi.

Ne dam seama ca uneori ceea ce manifestam (deci nu ce suntem) este ceea ce se cheama orgoliu.

O emotie, o “energie”, o traire, pe care o traducem folosind cuvinte ca mandrie, inaltare de sine, vanitate si alte cuvinte asemanatoare, cuvinte pe care le vedem in timp ca sunt vii, ca produc miscari, ca au o influenta asupra noastra si ca sunt in acelasi timp si “parti” din noi atunci cand prin comportament ne regasim destul de des in practica de zi cu zi a vietii, prin intermediul lor. 

La origine am avut cu totii aceeasi incarcatura si pe parcursul drumului am facut fiecare dintre noi alegeri, care au adus in manifestare (gandire, atitudine, comunicare, simtire si comportament) propria noastra energie intr-un sens sau altul sau in unul din sensurile de mai sus.

Facand acest lucru la modul repetat, am incurajat si am adaugat consistenta, existenta, concretete unor manifestari, devenite astfel ele insele obiceiuri de comportament, forme de energie din ce in ce mai conturate in interiorul nostru, ajungand sa fie parti din cine suntem noi –pana la un anumit nivel –  si sa se constituie intr-un camp de emotii si de informatii, un camp de energie pe care il emitem si pe care il purtam.

Acest camp creeaza consecinte pentru noi si pentru cei din jur, deoarece in mod preponderent emisia lui, dupa continutul pe care l-am descris, se bazeaza mult pe influenta, superioritate, separare intre oameni si conflict.

Insa viata ne propune un proces prin care putem sa readucem acest camp, acest cumul de repere si acest cumul de manifestari pe care l-am inregistrat in timp, prin autocunoastere sau cunoastere de sine, la consistenta, unitatea, puritatea si vibratia de intreg pe care campul nostru ca un tot a avut-o la inceput, pastrand insa si imbogatindu-ne cu trairea constienta si cu intelepciunea si valorile dezvoltate pe parcursul drumului de “intoarcere” pe care il efectuam.

Putem incerca sa facem acest lucru, sa ne redobandim “cunoasterea pierduta”, libertatea de creatie neconditionata, a propriei fiinte ca intreg nemaifiind prezenti in lume mai mult ca parti ce au uitat sa fie impreuna, in doua feluri: prin lupta sau prin constientizare si ajutati si de valori, pentru a crea cat mai firesc integrarea, acceptarea constienta a lor.

Oricat as vrea sa dau drept egal celor doua cai, mecanismele gandurilor si emotiilor si comportamentele create sunt diferite pentru fiecare dintre ele, asa incat daca ne dorim un rezultat cat mai autentic si mai clar si mai armonios incurajand armonia noastra ca fiinta sa ramana valabila in mod firesc pe termen lung sau pana la sfarsitul vietii pe pamant, devine evident, sau pentru mine cel putin, ca a doua cale, cea a constientizarii si a angajamentului constient de constiinta si valori e cea care creeaza aceasta armonie si o si sustine. 

Si, ca de fiecare data, alimentam ceea ce alegem.

Si fie ne apropiem de constienta si suntem mai usori in trup, suflet, spirit, constiinta ori, ne incarcam pe mai departe cu acelasi continut ce mentine ingnoranta, lupta, nestiinta, ura si conflictele care exista in noi.

Referindu-ne la ego  in termeni de “trebuie sa imi infrang ego-ul”, “duc o lupta cu ego-ul meu”, “mi-am lasat ego-ul sa castige”, “imi calc ego-ul in picioare” si exemplele pot continua, inseamna a ne referi la aceasta parte din noi insine ca la un dusman.

Un “dusman” care este in afara noastra in acelasi timp in care ii recunoastem intr-un fel apartenenta la noi insine, atata timp cat spunem ca este “ego-ul meu”. 

Si din nou, mai inseamna si a  incuraja atitudini care nu fac altceva decat sa creasca si sa serveasca o anumita incarcatura gata de reactie, care exista deja in ceea ce ne-am obisnuit sa denumim ego-ul nostru.

In timp ce ne este greu sa ne hotaram daca si cum ne apartine, mentinem in acest proces al nehotararii si al nestiintei, aceasta parte pe care o numim “ego”, izolata, ascunsa, intr-o oarecare masura de restul fiintei noastre in timp ce cautam tehnici de rezolvare fara sa fim nevoiti sa o privim de multe ori prea atent si prea de aproape.

Capatam frica de sine si cream in timp un canal de separare la nivel intern intre noi insine si acest “ego” al nostru.

A scoate “ceva” in afara atentiei noastre orice ar fi acest ceva, prin disocierea de acest “ceva”, e posibil sa aduca alinare.

Insa doar pentru un anume interval de timp si doar la suprafata.  

Pentru ca in acele momente desfasuram aceasta “actiune” la nivel mental, unde formam tehnici pe care le incarcam anticipat cu un rezultat coordonat si directionat tot la nivel de minte, incercand sa devenim ceea ce vrem sa fim nu neaparat in ochii nostri cat mai degraba in ochii lumii, in acelasi timp in care parti din noi isi cer un drept deplin la a fi recunoscute, astfel incat noi sa putem fi din nou, constienti de intregul care suntem.

Ego-ul poate fi asimilat pana la un punct si cu “imaginea de sine” pe care o avem.

Putem lucra la aceasta parte pe care o denumim “ego” pentru ca noi i-am dat aceasta denumire si ar trebui sa stim si continutul ei si/sau putem lucra la “imaginea de sine” pentru a vedea ce trasaturi ne redesenam sau ne-am redesenat deja artificial, in timp ce nu ne mai place chipul – interior si exterior – pe care il avem.

E recomandat sa lucram cu discernamant si onestitate si fara lupta si incrancenare. Putem sa fim insa, hotarati. Economisim in acest fel, renuntand la incrancenare, timp, viata si resurse.

Incrancenarea ne propune mai mereu metode dure insa pentru o dezvoltare cat mai unitara, nu ne ajuta abordari de genul – sa “taiem relele din noi” cu bisturiul, nu putem nici sa ne disociem de ele, nu putem sa “rupem raul din radacina” intr-un mod brutal, pentru ca toate aceste actiuni lasa in continuare rani in fiinta noastra pe care va fi nevoie sa le vindecam.

Ce putem sa facem si chiar ajuta, este sa intindem o mana catre toate partile din noi pentru a ne ajuta la modul autentic sa intelegem ce se intampla cu adevarat in noi, la modul autentic insemnand sa putem privi la aceste parti, sa putem sa ne apropiem de ele si sa le auzim mesajul, sa putem sa ne intalnim cu durerea, frica, nelinistea si povestea lor, cu sperantele inselate, cu iluziile pe care  fiecare parte le-a facut la timpul ei, cu tot ceea ce au inregistrat fiecare dintre ele in acel moment in care s-au constituit ca parti, reusind in acest fel sa cream vindecare si nu doar o aparenta a ei.

Aceasta inseamna sa lucram la nivel de constiinta si nu doar la nivel de minte, folosindu-ne imaginatia si de multe ori, numai atat. 

Si aceasta vindecare va incepe sa se intample atunci cand vom vedea cu adevarat, ca oricat am vrea sa ne disociem de anumite trasaturi de caracter, ele sunt totusi ale noastre prin povestile pe care le-am trait la un moment dat si au ramas ascunse in noi, pentru ca la momentul respectiv nu am putut, nu am stiut, sau nu am vrut sa fie asezate in asa fel incat sa ne recuperam energia, constiinta din scenariul lor. 

Purtandu-ne cu noi cu o lipsa de respect cu care ne tratam de destul de multe ori printr-un limbaj si o atitudine de tipul “imi calc ego-ul in picioare”, ne dezvoltam agresivitatea si nu incurajam dezvoltarea iubirii fata de propria persoana, o emotie sanatoasa prin care ne constientizam valoarea, pe care multi o cautam si de aceea si alegem sa lucram “ego-ul” si nu incurajam nici dezvoltarea iubirii fata de aproape, fata de oamenii pe care ii intalnim, fata de oamenii de langa noi.

Pentru ca iubirea, are aceeasi sursa.

In tot acest proces, ne este frica uneori sa ne apropiem prea mult de ego, sa il recunoastem, pentru ca de multe ori ceea ce primim avem senzatia ca este o energie dura si care doare cateodata.

Nu avem insa motive de a ne teme pentru ca avem mereu la dispozitie un fel de a fi care este in adanc si care stie sa se poarte cu blandete fata de orice parte credem noi ca ne loveste si ne apartine, mai ales ca totul nu e decat o chestiune de perceptie si obisnuinta.

Si de multe ori atunci cand vorbim de ego se intampla sa simtim agresivitate fata de propria fiinta din ceea ce credem noi ca este continutul lui si pentru ca “l-am invatat” prea mult ce inseamna lupta, indiferent de cat de “nobil” ne-am imaginat ca poate fi totul, “scopul” la un moment dat.

Ceea ce incurajam prin comportamentul nostru, crestem in interiorul nostru.

Cand ne referim la ego-ul nostru in termeni de razboi si lupta, asa ne referim la noi insine, la viata si la cei din jur. Chiar daca uneori avem preferinte si nu ne luptam cu toata lumea, in acel moment.

Crezand foarte mult insa in lupta, pastram razboiul cat si lupta, ca energii active in interiorul nostru si apoi, tot ceea ce e nevoie pentru a intra in rol si in lupta, e un stimul si atat.

Si cum stimuli care sa ne ofere un context pentru a lupta gasim destui, viata noastra incepe sa devina o lupta.

Ceea ce este important aici nu este neaparat intentia celuilalt, ci faptul ca reactionam la stimul, pe baza unui scenariu care inseamna lupta. 

Si reactionand in acelasi fel, de fiecare data devenim astfel supusii unui obicei.

Reactia noastra construieste in timp si atat timp cat nu ne schimbam perceptia ca viata e o lupta cu tot ceea ce exista si cu noi, ceea ce ulterior numim noi “ego”.

Asa incat am plecat la drum cu ideea ca suntem o fiinta intreaga, am identificat apoi manifestari care nu ne plac sau nu ne aduc ce ne dorim, le-am ascuns sau mascat cumva, am asezat apoi ce ne place intr-o identitate noua menita sa serveasca implinirii dorintelor pe care le avem si apoi am inceput o lupta cu ceea ce am ascuns/mascat si da semne ca exista facandu-ne cateodata viata grea.

 Cand vine vorba de razboi, ne gandim la pace.

Iar cand vorbim de evolutie de sine, am observat ca ne gandim ca razboiul inseamna lupta pentru curatarea de sine, lupta in numele binelui din noi sau a “binelui suprem”, lupta cu “raul” din noi si din jurul nostru in reprezentari si cu titulaturi foarte diverse, lupta cu obiceiurile pe care le avem si care “ne tin” in suferinta, cu fantasmele copilariei noastre sau cu ce vine “peste noi” din vieti trecute, lupta cu “umbra”, lupta cu cei din jur care ne lovesc si care ne ataca la nivel de gand, lupta cu viata pe care o privim ca pe o “povara” care “trebuie dusa”, lupta cu boala care “ni se da”, cu un “destin potrivnic” pe care il avem si cu atat de multe alte “motive” pe care le gasim in afara noastra.

Iar pacea ar trebui sa fie tot ce traim din rezultatul acestor lupte.

Toate acestea sunt formule pe care le invatam si plecam cu ele in viata, insa …. dar daca toate acestea nu sunt decat scenarii, daca toate acestea nu sunt decat numai o mica parte a unui adevar pe care nu il cunoastem deoarece ne raportam la ele la modul absolut, ca fiind singurele scenarii pe care le cunoastem ?

Daca ne alocam putin timp pentru acest lucru, putem sa ne apropiem putin cate putin de toate cate sunt mai sus, putem intra putin cate putin in scenariul lor si putem vedea care este realitatea fiecarui “rau” cu care am invatat sa ne luptam, putem vedea si ce cream noi insine ca forme de lupta la nivel mental in primul rand, dupa care totul ajunge si se concretizeaza si in viata si, in acelasi timp, putem vedea ce anume face parte dintr-un proces de evolutie si de transfomare la nivel intern individual dar si colectiv si noi interpretam acest lucru, ca fiind o lupta.

Pentru ca lupta in evolutie exista, dar exista doar pentru ca am creat-o noi.

Putem primi raspunsuri esentiale daca ne intrebam intr-o onestitate nuda, de exemplu – cat din toate acestea sunt reale pentru ca asa sunt de fapt ?

Si – ce alimentam in noi de fapt prin ideea de lupta si prin forma in care credem ca o ducem?

Si – incotro merg de fapt evolutia si viata noastra, ancorati intr-o realitate a mintii in primul rand, in care ideea de pace, de bine si frumos, are nevoie de “exterminare”, de “anihilare”, de “ucidere”, de “lupta”, pentru a exista ?

Atunci cand ne raportam la noi insine ca la o parte din acest intreg universal care exista, la un anumit nivel fiind una cu el, e posibil sa avem o altfel de reprezentare a acestei lupte ca fiind de fapt, nehotararea noastra de a ne deschide si catre alte optiuni in afara luptei.

Acest lucru il percepem ca fiind foarte dificil.

Pentru ca prin scenariul luptei am creat o realitate la nivel intern, in care ne asumam un rol si o titulatura, altele decat in viata noastra uzuala in care avem de multe ori doar un fel de “a fi “ si o capacitate de “ a face” pe care le consideram insuficiente in comparatie cu satisfactia pe care o traim atunci cand  ducem un “razboi” din care iesim “invingatori”.

Am creat prin intermediul luptei, o realitate paralela prin care traim realitatea de zi cu zi, realitate paralela de care simtim ca avem efectiv nevoie pentru a ne alimenta cu calitati, pentru a ne motiva sa traim realitatea din momentul de aici si de acum din viata noastra actuala, fara sa ne punem intrebarea daca nu cumva acest lucru e contradictoriu la nivel intern cu ideea de a fi “unul”, cu ideea de a fi “intreg”, cu ideea de a fi prezent in “aici si acum”.

Lupta pe care o resimtim intern poate fi incercarea noastra de a ne adapta acestei contradictii, cand de fapt poate ca ar trebui sa acceptam sa ne aliniem la un adevar intern pe care undeva in noi cu totii il cunoastem si sa ii permitem sa ajunga in constientul nostru, pentru a fi apoi adus si in realitatea faptica pe care o traim. 

A ne deschide catre alta optiune, inseamna astfel pentru noi sa renuntam la o identitate pe care ne-am creat-o, prin care insemnam ceva, chiar daca lupta nu e inca castigata si inseamna sa renuntam la un rol pe care il cunoastem, cu care ne-am obisnuit si care ne place, pentru ce ? Pentru nimic, intr-o prima faza. 

Si acest lucru, este dificil. E dificil sa accepti “nimicul”. Insa nu este imposibil.

A renunta la lupta este o alegere intre alegerile pe care le facem in fiecare clipa a vietii noastre. Si nu este deloc exagerat cand ne gandim la acest lucru.

Alegeri care din nou, ori dau consistenta straturilor energetice “aduse” in noi prin experienta, ori le dizolva pentru a permite reintegrarea esentei din aceste manifestari in ceea ce exista ca si coloana pura de energie din interiorul nostru si care ne construieste constiinta in fiecare clipa si fiinta, pentru a ne umple pe noi insine de noi insine cat mai coerent, pentru a fi din nou unul sau intregi. Si impreuna cu tot ce e in jur.

A alege pacea, echilibrul, ca perspectiva pentru lupta nu inseamna a fi pasiv, a nu trai si a nu fi “viu”.

E vorba despre o anumita “pozitie de sine” in tot ceea ce insemnam, in viata pe care ne-o alegem a trai, in felul nostru de a fi, e vorba despre ce anume alegem ca optiune de a fi, este vorba despre atitudine si de unde, din ce loc din noi, o avem. 

Alegand a manifesta virtuti de exemplu, orientandu-ne intern catre a fi inspirati din ceea ce nu e contaminat inca la nivel intern cu conceptii inventate care justifica abil razboiul, incurajam o altfel de atitudine, un altfel de comportament si vom primi si alternative pasnice, relevante si oneste la ceea ce acum e lupta. 

Astfel putem primi “acasa” ceea ce tinem inchis in denumirea de “ego” DACA alegem asta.

Si cand ne vom hotari cu adevarat sa ne acceptam si sa ne intregim, vom gasi in noi nu un dusman care se opune, ci o realitate extrem de sanatoasa a unei fiinte care se aduna.

Lupta e o abordare care se alege si nu se da in mod obligatoriu, neconditionat.

Ca alternativa, atunci cand ne gandim la ego si la noi, in loc sa “renuntam” la ego sau sa ne luptam cu cine credem noi ca este, in loc sa incercam sa il “anihilam”, sa il “exterminam”, sa il “ucidem”, putem sa il desfacem de peste tot din teorii, din definitii si din atribute si sa ne gandim la decizii si comportament, la reactii si manifestari, fara sa ne mai impartim in parti si roluri, fara sa le mai punem nume si fara sa ne mai ajutam de etichete.

Sa ne gandim la noi insine si atat, la noi insine ca la un intreg si ca la o fiinta care in aceasta lume pana invata, poate sa mai si greseasca si sa incercam sa ne intelegem ca atare cu tot ceea ce suntem, capatand cu adevarat o “imagine” de ansamblu a ceea ce se intampla.

Si aducand aceasta energie a propriei fiinte, “inapoi” din ideile in care am izolat-o si aplecandu-ne cu acceptare si blandete asupra ei putem sa incercam sa intelegem si felul de a fi a ceea ce numim “ego” si cum ajunge sau cum ajunge totul de fapt, in manifestare vindecand prin afectiune, constiinta si valori, prin limbaj, atitudine si comportament, fiecare parte care la un moment dat s-a simtit abandonata si alungata de “acasa” si a invatat sa supravietuiasca doar prin lupta.

De ce astfel?

Pentru ca daca privim putin la multe din situatiile de viata, cand se intampla sa uitam la modul efectiv, un comportament intr-o situatie in care ne incrancenam poate din durere sau intr-o situatie conflictuala ?

De cate ori nu am uitat noi insine pur si simplu, sa fim incapatanati si duri, cand cineva ne-a imbratisat sau s-a ivit spontan o situatie care a inspirat compasiune sau cineva ne-a privit cu zambet?

Sau cand copiii de exemplu, care au diverse forme de expresie mai vocale cateodata in cautarea lor interna de a isi afirma prezenta pe acest pamant, devin dispusi sa conlucreze simplu si vin si se lipesc de noi, nu vi s-a intamplat sa va inmuiati, sa va schimbati comportamentul, sa fiti mai blanzi, mai calzi in doar o clipa, uneori?

Toate acestea se intampla, cand primim din jur consideratie, acceptare, recunoastere, respect, afectiune, atentie si grija, cand primim iubire si toate acestea, se intampla autentic.

Si daca totul e atat de simplu de atat de multe ori si acest lucru se intampla atunci cand aceste forme minunate de expresie umana ni se ofera, faptul ca le apreciem si suntem dispusi pe data sa uitam comportamentul agresiv si sa il schimbam fara vreun efort anume, cu unul mai dispus spre dialog, ce putem sa observam?

Ca avem aceleasi calitati si noi, ca ele sunt inca active si ca nu e atat de greu de fapt sa le manifestam.

Mai este necesar doar sa le alegem constient si sa fim deschisi la minte si la suflet sa ni le oferim noi insine si noua cat si celor care sunt in jur, intr-un mod firesc si fara a fi conditionat de ceva din noi sau din exterior. 

Acesta este felul constiintei de a privi ce inseamna omul si aceasta este calea ei, de a il invata sa se iubeasca si sa transmita unitate prin tot ceea ce este si prin manifestarea sa.

 

Pentru exercitii practice si completari, va astept cu drag la urmatoarele evenimente: 
Pentru detalii si inscrieri accesati va rog urmatoarele link-uri:

© Relatia cu sine - Eveniment 29 aprilie 2015 
©  Porti deschise catre sine III - Lupta cu sine - 12 iunie 2015  Bucuresti 
©  Mintea si ego-ul, prieteni sau dusmani ? - Conferinta 5 IUNIE 2015  Bucuresti 

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,