Despre fermitate, claritate, adevarul din interior, capricii, dialog …

Deseori credem ca a fi ferm inseamna sa fii dur, sa spunem un “nu” care respinge ceva ce vine catre noi cu duritate. Cu aceasta intelegere a fermitatii, putem rani insa pe cei din jur si o facem gratuit, fara ca cei din jur sa merite intr-un fel reactia noastra.

Pentru ca fermitatea nu inseamna sa fii dur sau agresiv si/sau nepoliticos intr-un sens rece, incruntat, distant si amenintator. 

Fermitatea inseamna sa fii aliniat.

Fermitatea inseamna sa iti fie totul clar in asa fel si in asa masura, incat sa nu raspunzi traind acelasi sentiment, capriciilor, orgoliului, insistentei fara masura sau nesigurantei celor care sunt in jur.

Faptul ca iti este clar inseamna ca ai trecut de propriile capricii, de propriul tau orgoliu si de propria nesiguranta intr-atat incat ce stii, doresti sau vrei in acel moment, este in acord cu tine insuti iar ceea ce urmeaza nu e o actiune intreprinsa pentru a demonstra nimic sau impotriva nimanui.

Ceea ce urmeaza este doar o expresie de sine, a congruentei dintre interior (gandire, simtire si traire) si exterior (comunicare, atitudine si comportament), in care ce este important este nu sa avem dreptate, ci respectul fata de propria fiinta (ca intreg), fata de “concluzia” fiintei noastre, acel raspuns care ia nastere interior prin participarea aliniata a tuturor simturilor si fortelor interne la interactiunea cu ceea ce ne ofera in acel moment realitatea, precum si echilibrul si armonia in raport concret cu experienta pe care o traim.

Cand iti este clar, cand traiesti cu tot ce esti ca iti este clar ce stii, ce vrei, ce poti si ce nu poti in acel moment, acest lucru iti da o liniste interioara ce doar in anumite situatii mai poate fi tulburata de vreo actiune a altcuiva insa, nu atat de mult incat sa se piarda capacitatea de a discerne si acel centru emotional care sprijina procesul de a lua decizii clare.  

Suntem hotarati pentru ca ne este clar. 

De altfel nici nu am putea fi hotarati daca nu am fi clari. Pentru ca a fi hotarat este o calitate ce vine din aceeasi zona de valori cu claritatea.

Ceea ce manifestam cand nu ne este clar ceva dar insistam sa fie in acel fel, este incapatanare si orgoliu si nu hotarare si ca atare nu putem sa fim nici fermi.

Pentru ca indoiala e deja in noi. Doar ca nu o recunoastem si ne impunem sa nu o aratam. De aceea incapatanarea e o stare cu consum interior, in timp ce hotararea nu. Si incapatanarea mai este o stare de consum pentru ca e indreptata in exterior, catre un alt om si depinde astfel de altcineva, pe cand hotararea e o asezare si un fapt intern (al nostru) si atat.

A fi ferm nu inseamna a fi rigid.

Poti sa fii ferm si poti sa fii si flexibil in acelasi timp, in sensul in care oricand poti accepta pareri insa acest lucru nu inseamna sa le si transformi instantaneu si neconditionat (necercetat), in crezurile tale.

Putem primi oricand pareri, experiente, crezuri, insa ce ne ajuta in a avea disacernamant este sa le validam interior si sa ne asumam aceasta validare.

Rezultatul ei poate sa coincida cu ceea ce primim din exterior, sau nu.

Ceea ce este important de retinut aici, pentru cei care doresc sa reflecteze la acest aspect, este sa ne ingrijim de faptul ca uneori este posibil sa ne opunem validarii sau recunoasterii opiniilor celorlalti chiar daca informatia primita de la cei din jur simtim ca are sens si este relevanta pentru noi, in sensul in care nu putem nega ca nu ne ajuta/foloseste.

E in beneficiul nostru ca intentia noastra sa fie adevarul, respectiv informatiile autentice si relevante pentru acel context in care suntem si nu confirmarea punctelor de vedere pe care le avem sau infirmarea punctelor de vedere ale celorlalti.

In acest fel, vom avea mereu “la dispozitia noastra”, o experienta care oricum ar fi sa fie, ne va ajuta si indraznesc sa spun, nu doar pe noi.

A fi ferm nu inseamna incapatanare si nu este un act care porneste din orgoliu.

A fi ferm inseamna a fi clar si apoi a iti asuma aceasta claritate si deciziile tale cu inima usoara si deschisa chiar daca ceea ce decizi intampina din jur oprelisti sau o judecata nedreapta in context.

Cand e o actiune din orgoliu acest lucru se poate observa si unul dintre semne e atunci cand nu poti primi informatii din exterior si evalua intern parerile care vin spre tine, cand te opui la ce vine catre tine dintr-un fond emotional de suferinta si cand implementam decizia noastra din acel moment cu o atitudine de “impotriva”. 

Uneori insa, putem simti ca ceea ce vor cei din jur sa ne impartaseasca sunt informatii care sunt confidentiale, intime si simtim ca e mai intelept sa nu le cunoastem pe moment sau, putem simti ca cei din jur doresc neaparat prin ce ne spun o confirmare a parerii sau simtirii lor  si ca accepta foarte greu si altceva in general sau in acel moment.

In aceste situatii in care avem rezerve (care de obicei se si confirma la un moment dat in dialog), in fata fluxului de informatii care vor sa vina catre noi, nu e vorba despre evitare cat mai degraba de faptul ca pe moment e intelept sa mai asteptam putin pana cand si celalalt participant la dialog se aliniaza la un flux mai constructiv de informatii si idei sau, deschiderea celuilalt este mai mare si permite un dialog real prin care conversatia nu traseaza doar niste obligatii, sarcini de indeplinit pentru cel care asculta.

In situatia in care dupa evaluarea parerii pe care o primim din jur,  consideram intr-un mod interior ce nu are legatura cu a face impotriva sau in ciuda nimanui nimic, ca ce e in noi in acel moment este directia pe care ne simtim orientati sa mergem, de dinauntru in liniste si cu o certitudine pasnica si plina de respect, atunci putem explica (nu argumenta) chiar si cu implicare (pasiune), acest lucru.

Acest lucru e benefic sa se intample atat timp cat in celalalt e loc pentru a primi informatiile pe care le oferim (nu le impunem), fara sa simtim nevoia de a fi crezuti sau de a demonstra si fara a ne supara ca celalalt nu ne valideaza prin parerea lui.

Totul are loc atat timp cat simtim ca celalalt ar vrea, e dispus sa inteleaga perspectiva noastra.

Si aici e datoria noastra, a fiecaruia dintre noi, sa ne deschidem autentic si sa ne dezvoltam simturile si caracterul in asa fel incat sa putem simti starea unui dialog, sa ne dezvoltam valorile si inima astfel incat sa putem crea firesc starea unui dialog, daca el este dorit.

Un dialog este dialog atat timp cat fiecare isi doreste sa faca un schimb constructiv de idei si isi doreste sincer sa isi inteleaga partenerul in contextul lui, in contextul lui interior si exterior (de viata din acel moment) din care ii comunica de fapt ceea ce crede, stie, vrea, in clipa respectiva, fara a emite judecati asupra lui.

Parerile, opiniile si observatiile personale pot fi favorabile unor constientizari atat timp cat nu reprezinta o judecata care atrage dupa sine si o condamnare.

Altfel, daca fiecare este prins in actul lui de a epata, de a convinge, de a demonstra, de a influenta, de a obtine, de a castiga, de a isi confirma diverse lucruri, acest lucru, constientizarea care aduce in mintea costienta un adevar interior, nu se intampla si fiecare e intr-un monolog in care celalalt nu are o valoare certa decat daca ii accepta perspectiva.

“A accepta” are aici sensul de  “a isi insusi respectiva perspectiva” si fac aceasta mentiune pentru ca prin “a accepta” intelegem de foarte multe ori in dialogurile noastre “a fi de acord”, ceea ce nu este in realitate asa. 

Ca un exemplu in acest sens, a accepta de pilda realitatea unei relatii de abuz, nu inseamna a incuraja abuzul sa se intample in continuare. Inseamna doar a nu nega ca abuzul se intampla, a nu ne (mai) minti cu privire la ceea ce se intampla, a nu ne (mai) lupta cu faptul ca se intampla, pentru ca ce se intampla e deja un fapt si consumul este fara sens deoarece cere un consum mai mare si mai mare si mai mare si in final, inseamna a pleca de la aceasta baza evidenta pentru a rezolva abuzul cat mai constructiv.

Revenind la diferitele trairi si interese pe care le putem avea in cadrul unui dialog, aici iarasi este necesara o cunoastere de sine destul de consistenta pentru ca de multe ori avem senzatia ca ceilalti sunt cei care nu ne asculta, care sunt orgoliosi si ne impun parerea lor iar noi suntem “victime” ale lor.

Daca ne simtim “victima”, daca ne suparam in toata aceasta poveste si ne intoarcem impotriva celuilalt, acuzandu-l de lucruri care nu au o baza in realitate si dialogul nu mai poate continua ca dialog, acesta este primul semn ca ar trebui sa ii lasam pe ceilalti deoparte in acel moment cu analiza si sa ne uitam la noi.

Pentru ca daca increderea se clatina si comportamentul noastru trece intr-o extrema sau se indreapta catre o extrema intr-o astfel de situatie, nu e pentru ca cineva e slab si celalalt este puternic neaparat, ci pentru ca inca nu ne este clar ce e in noi, nu ne este clar nici ce se intampla in acel moment si nici ce se intampla pe subiectul respectiv in dialog sau nu vrem intern sa acceptam o realitate care devine evidenta in dialog.

Acest gen de “putere” la care ne-am putea gandi aici, nu vine insa din forta sau din informatii, ci din claritatea pe care o traiesti in tine in general si care se manifesta si in acel moment.

Cu cat “lucrurile” ne sunt mai clare, cu atat si celor care sunt in jur le este clar ca ne este clar, fara ca neaparat acest lucru sa fie pus si in cuvinte.

Claritatea unui om se simte, pentru ca emite aliniere, siguranta, calm si deschidere autentica (fara  interes), constienta, catre ce este in jur, exceptie facand comportamentul agresiv si manipulator care poate duce totul intr-o directie care nu e de incurajat si ca atare acest tip de comportament nu se incurajeaza, ceea ce nu inseamna ca nu e inteles si acceptat ca si comportament uman (ca alternativa de expresie si sens la “tolerat”), ci inseamna doar, ca nu se incurajeaza.

Cand esti clar nu poti sa te agiti sa dai pe dinafara pentru ca in tine “apele” (emotiile) sunt destul de linistite. Si acest lucru l-am vazut in practica in multe din situatii inclusiv in situatiile in care sunt implicate persoane agitate mai mult sau mai putin clinic.

Cand adevarul este ceea ce are importanta, din perspectiva in care baza e deschiderea umana, nu mai poti sa te agiti peste masura.

Nu te mai agiti pentru ca adevarul vine dintr-o zona in care coexista restul de valori, nu te mai agiti pentru ca esti atent la adevar, pentru ca perceptia ta are aceasta prioritate. Nu mai vrei sa demonstrezi ceva, nu mai ai de ce sa mai insisti, pentru ca nu mai exista teama de a pierde si nu mai poti nici sa te superi si ca atare nemaiavand nimic de demonstrat, agitatia si nemultumirea si conflictul din interior se pot diminua destul de mult si se pot stinge.

Existenta in sine, acel “a fi” presupune a comunica si nu doar a vorbi, in experienta noastra si atunci cand actionam din spatiul ei, comunicarea autentica este ceea ce se intampla.

Adevarul daca si cand te intereseaza, il traiesti, il observi si il comunici, daca este cazul si atat cat este cazul, apoi lasi sa lucreze adevarul din interiorul celui care il aude sau intra in contact cu el.

“Daca este cazul” si “atat cat este cazul”, nu inseamna comunicare in mod conditionat, ci inseamna a tine seama de nevoia si deschiderea reala a celor carora le este oferit.

Adevarul e in fiecare om chiar daca nu se afla in stare manifesta in fiecare om la fel, pentru ca mai credem inca in alte lucruri cu valoare absoluta care vin strict din interpretari pe care le adoptam fara sa le cernem bine inainte si fiecare recunoaste adevarul atunci cand este pregatit si cand isi si doreste sa il primeasca.

Pana cand omul nu ii face loc, adevarul insa nu se arata in mintea si in constiinta lui si omul nu il simte in suflet ca polarizand emotiile in jurul unui autentic in traire de la care, de acolo incolo pleaca totul si in fapt. Pentru ca adevarul nu vine sa forteze. El se arata insa de fiecare data cand in om e loc, iar omul ii face loc dorindu-si-l si atat, in prima faza.

Omul este insa necesar sa isi doreasca adevarul, pentru cã experienta de primire a lui este necesar sa fie o experienta asumata.

Asumarea unei experiente poate tine loc de garantie. 

Chiar daca ce aflam sau constientizam e greu de dus pentru moment, intotdeauna faptul ca am cerut sa stim care este adevarul si ne-am asumat apoi ceea ce urmeaza, a facut posibila primirea si asimilarea lui si astfel face posibila trecerea noastra la un alt nivel de constiinta, pentru ca orice constientizare ne pune fata in fata cu un alt nivel de intelegere al nostru, al vietii si al lumii. 

In acest fel si atunci cand avem dialoguri intre noi ca prieteni si punem intrebarea “vrei sa stii ce cred de fapt, ce cred eu cu adevarat despre acest lucru?” si celalalt spune “da”, nu mai sre sens apoi, sa ne suparam daca ceea ce vine catre noi nu ne loveste in mod intentionat si acest lucru este evident.

Daca atunci cand spunem “da”, chiar vrem sa aflam ce crede celalalt cu adevarat, atunci putem primi parerea lui, daca spunem “da” doar din capriciu sau orgoliu, atunci ne suparam pentru ca de fapt nu vrem sa stim ce crede el.

Vrem sa stim ce crede el atat timp cat ne da dreptate noua. Adica vrem sa stim conditionat.

Sunt multe de comunicat cu privire la aceste aspecte. Separat si impreuna. In acest articol am deschis cateva directii spre reflectie pentru cei care isi doresc sa treaca aceste informatii si prin filtrul propriu.

Am scris acest articol pentru ca am observat ca ne incurajam in duritati diverse sub impresia ca ne educam aspectul fermitatii (pe care il percepem ca pe o calitate) si se intampla astfel, sa nu sesizam sau sa stim de fapt ce incurajam. Fermitatea este cu adevarat o calitate insa trebuie avut putina grija cum o intelegem pentru a nu dezvolta de fapt cu totul alte trasaturi de caracter.

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,