Despre observatie, diversitate si resursele din noi …

Ati observat cat de usor se intampla cateodata sa trecem de la o stare de tristete la o stare mai buna cand cineva ne ofera cu deschidere un zambet, sau o gluma, sau o imbratisare ?

Ati observat cat de repede se intampla acest lucru de multe ori chiar si intr-o suferinta mai adanca?

Ati observat cat de repede ne inseninam cand gasim intr-o dimineata pe care o percepem sumbra, in casuta de email sau pe facebook un mesaj care ne aduce alinare sau ne face sa zambim ?

Ati observat cat de repede poate sa treaca starea de tristete, cand primim apreciere sau recunostinta?

Ati observat cat de repede se intampla o schimbare in starea noastra cand in jur sunt copii, flori sau animale?

Ati observat acest lucru atat la copii cat si la adulti? La oameni sanatosi si la oameni care sufera de o afectiune? La voi insiva si la alti oameni? In situatii mai usoare si in situatii delicate?

Ati observat ca pana si in cele mai negre clipe este suficient cateodata sa ne stranga cineva in brate ca tot ceea ce era mai inainte in noi si in mintea noastra sa inceapa sa se risipeasca ?

Ati observat ca si durerea fizica tace uneori cand suntem aproape sufleteste unii de altii sau ne acceptam momentul fara ca aceasta sa insemne resemnare?

Ati observat ca uneori chiar si la o simpla amintire, gandurile care tipa in mintea noastra, tac si linistea incepe sa traiasca?

Si avand in vedere toate aceste observatii care vin din experientele concrete pe care le traim, oare nu este legitim sa ne punem intrebarea daca nu cumva totul este de multe ori mai simplu decat credem sau, daca nu cumva putem avea mai multa incredere in resursele din noi daca toate acestea reusesc sa le trezeasca si sa incepem sa le folosim mai des, chiar noi ?

Cautam atat de multe forme prin care sa ne aducem binele in viata si in starile pe care le traim si pierdem din vedere ca in primul rand resursele exista in noi, insa asa cum era o poveste la un moment dat, “in noi” e ultimul loc in care cautam si o facem doar impinsi de circumstanta si, pentru ca am pierdut deprinderea de a cauta “in noi”, deznadajduim cateodata chiar inainte sa gasim izvorul care ne da viata.

In functie de cum suntem obisnuiti sa vedem si sa abordam lucrurile in general, atunci cand suntem afectati pe unul sau mai multe planuri, reactia noastra poate fi ori mobilizare pe prioritati, ori o retragere in sine si o lipsa a mobilizarii ori, incercand sa facem fata tuturor solicitarilor ne putem imprastia si consuma intr-atat incat schimbarea dispozitiei noastre este brusca, deasa si uneori, exagerata.

Asemenea situatii mai complexe sunt de investigat de la situatie la situatie, insa poate fi de ajutor sa mentionez aici, ca chiar si in astfel de situatii,  exista in noi resurse.

In acelasi timp exista in noi un fond care incurajeaza o stare sau o alta. Acest fond este important sa il lucram cat mai din timp in asa fel incat sa incurajeze sanatatea, pentru ca aceste situatii mai complexe de cele mai multe ori, nu ajung sa fie complexe dintr-o data, ci ele se creeaza in timp si de obicei primim si semne ca “ceva” se aduna. 

Principiul este acelasi ca la sport. Un organism obisnuit cu ideea de miscare, un om obisnuit cu ideea de investitie personala pentru ca aici ajungem in locul ideii de “efort” care ne sperie pe multi luata ca atare, inseamna un organism si un om care atunci cand contacteaza o boala sau o stare care tulbura apele in interior, fac fata cu totul altfel decat un organism si un om care e obisnuit sa fie sedentar din mai multe puncte de vedere. 

Un om invatat sa isi puna singur in miscare energia stie ce sa faca sa isi refaca starea si daca nu stie pentru ca sunt si experiente noi, e deschis cel putin la ideea ca “trebuie sa faca ceva”, nu se teme nici de “trebuie” si nici de aceasta implicare a sa in propria revenire, nu se teme de implicare sau efort pe termen lung daca e nevoie, lucru care este foarte important in orice stare am fi, inclusiv intr-o stare de trauma. 

Pentru a avea un fond capabil sa reziste dar si pentru a ne (re)gasi un echilibru, avem nevoie in primul rand (parerea mea), sa nu uitam ca avem resurse in noi si apoi avem nevoie de o investitie constanta de vointa si atentie orientata pe constientizarea si activarea lor pentru ca acestea sa (re)devina functionale intr-atat incat sa ne ridice peste pragul de consum cand acesta se creeaza, in asa fel incat sa si ramanem intr-un mod firesc, intr-un interval de timp ce variaza de la om la om, acolo.

Chiar si cu “nu pot” in fata, fiecare investitie cat de mica, facuta atunci cand este cazul, fara indarjire si orientati catre acel moment de investitie fara sa il supunem unui orizont de timp si fara sa ne masuram pasii pe care ii facem in raport cu un ideal pe care il avem in minte sau cu ceea ce insemna pentru noi “normalitatea” in trecut, se aduna la un moment dat si se face un clic in organismul nostru.

Acesta incepe sa produca apoi, energia necesara inceperii unui proces de redresare constient si incepand din acel moment incolo, intr-un interval de timp propriu fiecarui om si in relatie si cu investitia fiecarui om in tot acest proces care de multe ori tine (doar) de dorinta sa de a ii fi bine si de a avea o contributie personala in sensul constructiv la tot ce se intampla, viata incepe sa se schimbe si sa apara rezolvari si oportunitati.

Asadar, avem de ales ce facem cu propria energie, cu resursele pe care este evident ca le avem din realitatea faptului ca starea noastra se schimba de destul de multe ori in bine atunci cand ne intalnim cu un stimul care le activeaza in noi. 

Cu cat constientizam mai repede ca in noi sunt rezerve sau izvoare de resurse pe care nu le folosim sau le folosim sa alimentam scenarii negative si cu cat incepem sa le punem noi insine “la treaba” constructiv, cu atat mai mult ne imputernicim noi pe noi insine, in fata unor posibile experiente ale vietii in care avem nevoie si de investitia lor.

Iar daca aceste experiente nu apar, avem cu siguranta ce sa facem fiecare dintre noi cu resursele pe care le activam, si o varianta este ca le putem converti in creativitate, putem genera idei si le si putem sustine in aplicare, pentru propria viata, pentru locul de munca in care suntem, pentru ajutorul celor din jur, pentru propria sanatate, pentru evolutia noastra.

Din observatiile de mai sus, mai reiese un lucru.

Ca toate schimbarile despre care am vorbit au la baza, o stare afectiva si/sau o constatare. Nu au la baza o tehnica anume, nu au la baza proceduri intense, au la baza aspecte pur umane. 

Un exemplu de astfel de constatari este, ca realitatea lumii interioare pe care o traim cat si a lumii exterioare, este diversa.

Ea poate fi si rea si poate fi si buna, in termenii in care ne definim noi “rau” si “bun” pe aceasta lume.

“Raul” si “binele” coexista de la minimum la maximum, in combinatii suprinzatoare in acelasi spatiu in care suntem toti si in propriul sine si se manifesta in functie de ce alegem noi sa facem cu “bagajul” informational, emotional si spiritual, pe care il avem.

Daca ne obisnuim cu o realitate buna echivalent (de multe ori) pentru noi cu o situatie de confort, nu putem sa acceptam fara zbateri cand realitatea noastra devine una rea, adica intruchipeaza in mod concret acea surpriza neplacuta pe care chiar nu ne dorim sa o traim si pentru care e nevoie de un efort din partea noastra egal cu doza de confort pe care am pierdut-o, ca sa o echilibram cumva.

La fel daca ne obisnuim doar cu suferinta, din diverse motive, mostenite, invatate sau imaginate ne e greu sa acceptam o realitate (mai)  buna pentru ca pur si simplu nu credem ca dureaza, nu credem ca este reala, nu credem ca ni se intampla noua, nu credem ca fiind atat de pacatosi meritam ceva mai bun decat ce ni se intampla, o vedem ca pe un fel de eroare de program al vietii si o traim ca pe o eroare pe care tot viata o fixeaza si ne trece iar pe modul obisnuit de functionare, de nefericire …

Un lucru foarte indicat atunci cand suntem nefericiti este sa pastram un contact corect cu realitatea.

“Realitatea” in acel moment reprezinta realitatea inconjuratoare care nu inseamna doar scenariul vietii pe care il vedem mai trist sau povestea vietii noastre, din acel moment.

“Realitatea” inconjuratoare inseamna tot ceea ce putem vedea cu ochiul liber si in tot acest univers informational cat se poate de concret asezat in forma, putem avea patrunderi ale unor sensuri care stau la baza formei, asa incat realitatea inconjuratoare poate fi si cred ca si de acest lucru ne este si data, o sursa de inspiratie pentru a putea trece simplu si firesc, dincolo de granitele ei, la sensurile care ne anima.

Si oricand ne uitam in jurul nostru, putem vedea ca lucruri bune se intampla. 

Aici e punctul de plecare.

Sa constientizam un adevar fundamental si de nelipsit al vietii si anume ca “lucruri bune se intampla“.

Apoi, daca vedem ca realitatea are si lucruri bune, atunci de ce nu ni s-ar intampla si noua?

Pun aceasta intrebare pentru ca in momentele de suferinta, cel putin in cele de inceput, usor sau mult surprinsi de “neprevazutul negativ”, tendinta este sa generalizam si sa rostim “adevaruri absolute” care nu sunt absolute decat prin prisma a ceea ce traim si anume, ca exemple, ca daca “noua ni se intampla un lucru rau atunci numai rau este pe lume” si daca “ni s-a intamplat acel lucru rau, atunci nimic bun nu mai poate sa se intample”.

Vedem astfel o extrema, fara sa mai tinem cont ca de cele mai multe ori, ceea ce gandim atunci, in acele momente e exagerat, de multe ori absurd si indepartat de realitate din moment ce proiectam asupra viitorului atat al nostru cat si al omenirii …, situatia sau starea noastra din prezent.

Si daca ne punem intrebarea de mai sus fara sa ne dam singuri motive pentru care nu am merita si fara sa cedam “ispitei” de a crede ca “nu mai exista bine pe pamant”,  ca “ceva bun nu mi se poate intampla si mie”, ca “chiar daca exista bine, eu nu merit”, ca “Dumnezeu e ocupat cu situatii mult mai grave, nu are cum sa ajunga si pana la mine” … si asa mai departe, viata incepe sa ne ofere si noi avand o perspectiva un pic mai larga, putem vedea ca da, incepe sa ne ofere ceea ce uneori este singurul lucru care mai conteaza pentru a indrazni sa ne punem iarasi in miscare.

Mergand mai departe, din toate aceste observatii se mai arata ceva. 

Fara a pune la indoiala ca starea noastra este autentica, se arata faptul ca undeva daca starea pe care o traim se schimba si in situatii pe care le percepem dificile, relativ usor, starea de bine este oarecum la suprafata iar noi suntem practic in asteptarea unui stimul care sa produca o schimbare.  Nu o facem noi. 

Deci avem nevoie de un stimul, care activeaza in noi, o resursa.

Fie el un gand interior, fie un stimul care tine de exterior. Acestia alterneaza si uneori e un gand interior si alteori este cineva sau ceva din afara noastra, pana cand ne asezam atat de mult intr-o cunoastere curata si interioara, incat simtim ca exista in permanenta un izvor deschis in noi, de bine si de constienta care ne ofera ce avem nevoie din interior si uneori se impleteste cu ceva si din afara noastra, dupa un optim al propriei noastre dezvoltari.

Si atunci traim ca si cum “cineva” ar sti ce avem nevoie fiecare si tot ce trebuie sa facem noi, este doar sa fim deschisi la indrumare pentru a ne intalni apoi unii cu altii sau cu vorba buna sau doar cu gandul bun de atat de multe ori …

Se poate ajunge la un nivel al evolutiei noastre in care in mod predominant sa avem o stare buna orice am trai si, daca starea de bine este autentica pastram in continuare un raport corect, deschis si sanatos cu lumea astfel incat frumosul ei, candoarea ei, bucuria ei pentru ca inca mai exista, ne misca si se insoteste intr-un mod firesc cu starea buna pe care o avem pe dinauntru, reverberand apoi in univers “curenti” de asezare a starii de conflict.

Si la un moment dat, cum spuneam la inceput cu povestea in care “in noi” e ultimul loc in care cautam, dupa ani si ani de cautari, ne intoarcem si vedem ca de fapt totul este si a fost de la inceput sub ochii nostri.

Si doar faptul ca am privit “departe” si am cautat in zari “straine”si ne-am ales ocheane care mai de care mai sofisticate, ne-a impiedicat sa vedem de la inceput si simplu si direct, ca adevarul este in interior si izvorul vietii curge inspre inafara din interior si primul om pe care il alimenteaza suntem noi.

Asteptam cu totii un ajutor. Informatia din adn-ul nostru care e uneori alimentata de literatura motivationala si spirituala, e inca vie si ne spune sa asteptam un “mantuitor” sau “salvator” si asta facem, stam si asteptam.

Nu total, pentru ca ceva in constiinta colectiva a inceput sa se schimbe in acest sens, insa chiar si atunci cand cautam un ajutor, asteptam sa faca el si nu si noi cu el.

Ne-am obisnuit cu pastile fie ca sunt reale fie ca sunt motivationale, si luam pastila si apoi ce facem?

Asteptam sa isi faca efectul.

Din nou asteptam.

Ne punem intr-o stare de pasivitate si ne opunem din rasputeri cand viata ne aseaza in fata experiente care ne trezesc si ne ajuta sa ne punem din nou in functiune. 

Pentru ce oare altceva decat sa ne bucuram la modul constient, simplu si firesc de noi insine, asa cum poate ca am uitat ca suntem? 

Acum ceva ani in urma, aveam obiceiul sa ma tem.

Si imi venea un gand si ma speriam de el si gandul avea agatat de el un altul si mergand pe firul gandului ma speriam si de acesta, si tot asa puteam sa merg pe ganduri si rezultatul era ca ma speriam din ce in ce mai mult.

Si intr-o seara mergeam cu autobuzul catre casa si eram pe aceste fire construindu-mi in interior o stare in care ma temeam din ce in ce mai mult.

Imi parea ca nu vad mai nimic din jurul meu, starea rea parea ca imi absorbise viata si imi mutise organele de simt ca imi paream eu mie, seaca si pustie in acel moment.

Si dintr-o data am iesit brusc din aceasta bula dinauntrul meu si am privit in jur.

Cu cat ne cream mai din timp obisnuinta de a ne accesa noi insine resursele interne, cu atat in momentul in care coboram sub un anume prag, acestea primesc semnalul si se activeaza de la sine ridicand nivelul constientei, punandu-ne in contact cu ele astfel incat sa putem incepe sa le folosim.

Priveam la oamenii din jur si parca atunci incepeam cu adevarat sa ii descopar. Ii observam si vedeam ca sunt diferiti, ca fiecare are chipul lui, ca fiecare emana o stare a lui.

Apoi am privit pe geam si am observat ca in timp ce mergeam cu autobuzul, peisajul se schimba, vedeam cladiri care nu semanau niciuna cu cealalta, pomi care erau fiecare in felul lui, animale, strazi, toate diferite.

Inregistram toate aceste lucruri si atat. Si pe masura ce se adunau in mine, simteam ca in interiorul meu se produce o miscare din care se “nastea” ceva.

Nu am putut percepe ce anume se forma in mine, ce anume propriul meu interior crea din sine insusi ca urmare a faptului ca l-am pus prin observatia mea in interactiune directa si fara judecata, cu ce vedeam in exterior, decat atunci cand s-a conturat concret.

Interiorul meu crease din el insusi ca urmare a observatiilor si a asimilarii lor pana la nivelul constiintei, un cuvant …

Diversitate.

Am remarcat in mine insami acest cuvant, ca o revelatie care a deschis in mine constientizarea faptului ca “intodeauna exista optiuni“.

Constientizarea nu e un lucru teoretic, ceea ce inseamna ca prin constientizare nu intram numai in posesia unei informatii si atat, e trairea cu fiinta ta a adevarului unei informatii care deschide in tine o energie ce sustine transpunerea (treptata) in comportament.  Constientizarea reseteaza un lant intreg de asocieri si elibereaza informatia sanatoasa de orice grefe   de neadevar, care s-au asezat pe continutul ei. 

Astfel incat o constientizare a atras o alta si anume ca asa cum Dumnezeu a creat tot ce vad in jurul meu de o diversitate in continua formare si expansiune, cum pot eu sa cred ca in privinta scenariilor de viata totul poate fi doar negativ …?

M-am luminat la minte si la suflet si din acel moment am inceput sa il produc constant pe “dar daca” …. ? Cum intram intr-un cerc vicios de ganduri si sufletul meu parea ca se opreste cu emotiile acolo, brusc in mine aparea “dar daca e si altfel …”

Apoi cu o uimire de copil intampinam urmatoarea faza a experientei, curioasa fiind sa vad cum este acest “si altfel” decat imi soptea mie gandul “negativ”, cum e de fapt varianta pozitiva a povestii pe care o traiam.

Si viata a inceput sa imi arate practic si concret, ca mereu exista alternative, prin situatii din ce in ce mai dificile parca sa imi elimine orice umbra de indoiala si sa aseze in mine trainic ceea ce numim, credinta.

Inteles cu inteles, traire cu traire, experienta cu experienta.

Cu acest exemplu am vrut sa spun si in acest fel, ca pe langa faptul ca in noi sunt resurse pe care inca nu am ajuns sa le cunoastem, in noi exista o inteligenta care stie cand sa ne ofere sprijin si viata intotdeauna ne ofera un stimul sa activam resursele din noi simplu si direct, daca si dorinta noastra se indreapta catre folosinta lor. 

Iar realitatea mediului inconjurator e plina de exemple simple care pot constitui atat prin forma cat si prin continut ingredientul cel mai potrivit pentru a produce o constientizare care sa ne fie de folos in momentul in care avem nevoie.

Tot ceea ce avem noi de facut e sa ne uitam in jur fara sa mai judecam ceea ce vedem, fara sa mai fim nemultumiti pana la refuz de forma si de continutul experientei noastre, pentru ca e un sens pentru care toate sunt asa cum sunt.

Cu incredere in toate aceste lucruri pe care da, avem nevoie de un timp si de experiente (asumate) ca sa le probam, astfel incat credinta noastra sa fie si sa si ramana ferma, putem sa mergem pe cararea acestei vieti si constient si pregatiti pentru a face sa lucreze in favoarea vietii si a evolutiei noastre experientele pe care le traim.

Pe cerul constiintei noastre Dumnezeu zugraveste in permanenta continuarea cea mai potrivita a unei experiente sau a unei actiuni.

Noi trebuie, daca vrem, doar sa devenim din ce in ce mai disponibili pentru a vedea aceasta optiune.

Ca oameni avem libertatea sa cream orice si acest lucru e vizibil, uitandu-ne in lume … Chiar cream  …

Insa in acelasi timp si Dumnezeu creeaza. Si daca suntem deschisi ca oameni, cand creatia noastra se intalneste cu a lui Dumnezeu, putem pastra din ea doar ce e comun sau putem sa adaptam creatia noastra daca ne place ce creeaza Dumnezeu si astfel viata pe care o traim, e o opera comuna.

Om si Dumnezeu.

In noi e o intelepciune care isi asteapta randul. Transpare din cand in cand din noianul de idei, sub forma unor ganduri care arata altfel decat restul prin simplul fapt ca ne “picura” in suflet pace si in minte altfel de idei, mult mai clare, mai cuprinzatoare, mai cu sens, mai constructive.

Din pacate noi uitam ca aceasta intelepciune e in noi si este vie. Nu o cautam, nu ii facem loc. Cu atentia in alta parte ne ancoram cu altceva in viata si nu cu indrumarea ei. Si dupa ce punem peste, straturi dupa straturi de idei, ale noastre sau ale altcuiva, devine greu sa ii deosebim “Cuvantul” de toate celelalte.

Insa “Cuvantul” cand apare, se distinge clar.

Pentru ca face loc in jur si acest lucru chiar se simte.

Ne umple sufletul si mintea, de viata si lumina.

Multumesc cu mult drag tuturor participantilor la seminariile Porti deschise catre sine, pentru tot ceea ce am lucrat, pentru resursele descoperite, pentru implicare, pentru bucuria si deschiderea de suflet cu care ati imbratisat aceste evenimente ! 

Un drum frumos si viu, in toate tuturor!

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,