Despre teama de a pierde si atasament

Traim de foarte multe ori cu teama de a nu pierde cumva ceea ce avem.

Ne e teama sa nu pierdem ceea ce avem ca bunuri si pozitie, ne e teama sa nu pierdem pe cineva la care tinem si care trece intr-o alta forma de existenta, ne e teama sa nu pierdem pe cei care inseamna « totul » pentru noi sau care fac parte din viata noastra pe moment, ne e teama sa nu pierdem ceea ce am inceput ca relatii sau activitate si credem ca inseamna fericirea sau ca urmeaza sa ne aduca fericirea.

Ne e teama sa nu pierdem stari, emotii, sentimente, ne e teama sa nu ne pierdem mintea, ne e teama sa nu pierdem conexiuni mentale, daruri spirituale sau capacitati, ne e teama sa nu pierdem repere fixe ale acestei realitati, ne e teama sa nu pierdem oportunitati, pozitia noastra in lume si poate ne e teama de mult mai mult decat atat.

Si ne e atat de teama sa nu pierdem incat viata pe care o traim este dublata aproape, de teama de a nu pierde. Si traim tot ceea ce traim intr-o stare de prizonierat in care aproape tot ceea ce exista este de fapt o forma de atasament, uneori suprem, prin care ne constrangem intr-un final, propria libertate. 

Atasamentul nesanatos ne face sa acumulam si sa traim in, agresivitate.

Acest lucru se intampla deoarece suntem “desenati” de la natura sa traim si sa implinim schimbarea, sa trecem prin etape si etape, sa traversam diverse “stari de agregare” si sa ne rafinam din ce in ce mai mult viata si fiinta si cand acest lucru nu se intampla, suntem impotriva firii si a naturii si orice “impotriva” de acest gen, naste agresivitate si de aici naste la un moment dat si ura.

In momentele in care teama de pierdere se manifesta acut in noi, exista o cerere din inconstient de a lasa drum liber vietii care e in noi de a se desfasura fara influenta acestei frici (ceea ce nu inseamna sa ne aruncam orbeste in orice) in timp ce din subconstient primim constant raspuns in egala masura, despre ceea ce putem pierde daca facem acest lucru.

Moment in care, constientul nostru devine un teren de zbatere intre viata pe care o avem in noi si care se vrea a fi traita liber fara amenintarea fricii, pentru a ne alimenta cu viata, cunoastere si evolutie prin experienta si incapacitatea noastra de a o trai fara scenariile si obisnuintele de la nivel mental in care subzista frica de a nu pierde.

***

Cand panica de pierdere traieste in noi, noi traim deja « in alta parte », nu in realitatea faptica din prezent. O parte importanta din fiinta noastra nu mai este in prezent, ci intr-o realitate in care traim pierderea ca si cum ar fi reala, cand ea de multe ori, practic si concret inca nu s-a intamplat si e posibil ca nici sa nu se intample.

Uneori se fac exercitii de acest gen, de proiectie intr-un viitor probabil, pentru a vedea diverse optiuni de viata  in cazul in care am putea sa pierdem ce avem, insa a ne imagina in momentul din prezent ca pierderea deja s-a intamplat si e deja un fapt de viata cand el nu este, desi poate sa ofere o oarecare imagine despre cum se simte pierderea in noi, este de cele mai multe ori diferit de ce putem trai cand acest lucru se intampla in mod real, fapt pentru care multe din optiunile de viata gasite in astfel de exercitii nu se si aplica daca pierderea “intr-un final”, se intampla.

De aceea daca efectuam astfel de exercitii, e in beneficiul nostru sa ramanem flexibili, sa nu le luam ca pe singurele optiuni si sa ramanem fixati in ele, astfel incat daca ceva din scenariul pierderii capata realitate la un moment dat, sa nu reactionam automat punandu-le in aplicare fara sa luam in considerare si elementele prezentului, fara sa luam in considerare ce traim emotional in momentul respectiv si fara sa ne dam voie sa adaptam optiunile gasite in astfel de proiectii sau sa le inlocuim cu solutii noi, adaptate la prezent. 

Folosul pe care astfel de exercitii il pot avea insa, este pentru a vedea daca si in ce masura avem abilitatea de a genera alternative, ce alternative putem sa generam pentru situatiile in care ne putem confrunta cu pierderi, asa dupa cum acest demers ne poate ajuta sa vedem daca avem tendinta de a controla realitatea, daca avem tendinta sau obiceiul de a cauta solutii sau de a cauta ajutor, doua tendinte/obiceiuri atat de diferite. Astfel de exercitii ne pot fi de folos sa vedem cat suntem de agili mental, cat de creativi suntem si pot fi de asemenea utile pentru a ne evalua intr-o oarecare masura dimensiunea atasamentului pe care il avem fata de ceea ce avem si ne e teama sa nu pierdem in momentul in care facem aceste exercitii.

In situatia in care pierderea deja s-a intamplat, panica pe care o traim, e legata mai mult de ceea ce ne imaginam ca ar putea sa se intample in viitor ca o consecinta a pierderii inregistrate.

Si din nou, o parte importanta din fiinta noastra nu mai este in prezent, cu sine, ci intr-o realitate in care traim ceea ce imaginam ca si cum ar fi realitate, cand realitatea respectiva, practic si concret inca nu s-a intamplat si din nou, nici nu e obligatoriu sa se intample.

Cand traim panica de a nu pierde traim mai mult in mentalitatea lui “a avea”, decat in realitatea faptului ca ce suntem reprezinta cu totul altceva.

Cand traim in panica de a nu pierde ce avem, ne confundam pe noi insine cu ce avem, identitatea noastra vine din ce avem, fie ca e vorba de bunuri sau de rolul pe care il avem in societate. Si atunci nu ne mai referim la “sine”, ci la “personalitate”. 

Noi suntem cei care facem, care implinim, care producem daca vreti, ce avem.

Noi, “sinele” prin intermediul “personalitatii”.  “Sinele” este energia care infaptuieste, “personalitatea” este interfata prin care “sinele” creeaza, materializeaza, bunuri, emotii, roluri, experiente. Cand cele doua sunt aliniate, exista armonie in concept, traire si manifestare. Cand nu, ceea ce suntem ca esenta, ceea ce traim concret si ceea ce avem/ne dorim sa avem, genereaza conflict interior si/sau exterior, de roluri sau de “interese”. 

Asa incat, constienti de acest lucru, atunci cand suntem aliniati interior, chiar daca pierdem ceea ce avem, ramanem constienti ca ne avem pe noi – “sinele care creeaza” si putem incepe sa “producem”, sa cream un nou context de viata, in care sa incepem, sa avem, din nou.

Asadar atentia ar trebui sa fie la noi, la “sine” in primul rand, la “energia infaptuitoare”, pentru ca daca ne dorim cu adevarat ceva si avem la baza actiunii noastre o atitudine constructiva si valori, atunci cand viata ne pune in fata un sfarsit, putem lua viata de la capat chiar si in circumstante in care ne imaginam ca acest lucru nu ar fi posibil. Si o dovada in acest sens, o reprezinta multe povesti de viata de acest gen.

De la natura, fiecare dintre noi traieste pe “a fi” inainte de orice “a avea “.

Noi am inversat insa ordinea fireasca si traim foarte multi sub ideea, “am deci exist”.

Sensul este si a fost mereu de la esenta catre forma.

De la « a fi » si in fapta una cu potentialul nostru de evolutie umana inca latent intr-o mare parte, rafinand creatia noastra din ce in ce mai mult pe masura ce ne apropiem fiecare constient, de ceea ce numim “esenta” care poate fi “tradusa”, prin aceasta capacitate nesfarsita de a crea a vietii, care ne insufleteste cu armonia ei.

Cand schimbam ordinea fireasca a vietii, apare dizarmonia in creatie, iar ceea ce creeaza omul nu mai e in armonie cu principiile ei.  

***

Teama de pierdere cu cat este mai acuta cu atat mai mult ne da semne ca exprimarea noastra ca fiinta e constransa de un tipar de existenta care se manifesta in noi si care creeaza rezistente la propria noastra forta de viata care incearca sa isi regaseasca fagasul ei firesc de exprimare – fara a fi influentata decisiv de dependentele pe care le avem, de frici, de iluziile cu care ne mintim – in acord cu ceea ce numim noi, “aici” si “acum”, in acord cu acel strat profund al fiintei noastre, cu acel aspect al nostru pe care il numim “esenta”.

Cand acest tipar este la lucru, este necesar sa ne uitam la urmatoarele aspecte pentru a putea lucra cu noi in ideea de a reda libertatea fortei noastre de viata, a capacitatii noastre de a trai autentic in prezent si de a ne urma un curs firesc de trai si evolutie umana:

• atasamentele pe care le avem in acel moment – si aici ne putem pune intrebarea – “fara ce din ce am/sunt/cu cine sunt acum, imi este teama ca nu as putea trai acum”? realizand o lista cu raspunsurile noastre.
• gradul lor de profunzime sau dimensiunea ancorarii noastre in exterior – si aici sa fim atenti la cat de intensa este senzatia pe care o simtim in corp, in piept, cand ne dam raspunsul la intrebarea de mai sus pe fiecare punct al listei pe care o intocmim.
  
• in functie de raspunsurile la intrebarea de mai sus, putem vedea ce prioritati avem si daca acestea sunt in ordinea naturii – mai intai este spiritul si apoi materia si putem vedea daca suntem preocupati in raport disproportionat de bunastare sociala, materiala versus caracter, dezvoltare de sine, vindecare emotionala/spirituala (materie versus spirit)
  
• in final, dupa ce am facut aceasta analiza putem trece la a regandi prioritatile noastre in ideea de a ne alinia la ordinea naturii – spirit mai intai si apoi materie, integrand in atentia noastra si grija fata de sine, fata de interiorul nostru, fata de bunastarea noastra psihica si emotionala, fata de legatura onesta cu sine.

Voi lua pe rand cateva situatii pentru exemplificare, tinand cont de faptul ca atunci cand ne este teama si simtim panica la “ce putem sa pierdem”, experimentam o forma de atasament si de posesie dar si de transfer de sine in “obiectul” sau “subiectul” pe care credem ca il posedam, prin care traim de fapt ideea ca acel “ceva” sau cineva pe care il avem sau credem noi ca il avem, ne apartine la modul absolut.

Situatiile se refera la atasamentul fata de bunurile materiale, atasamentul fata de faima si succes, atasamentul excesiv fata de persoane si la atasamentul fata de stari si/sau abilitati. Acestea sunt expuse separat asa incat puteti accesa doar partea care va intereseaza.

***

Gandindu-ne la bunurile materiale, ce anume posedam de fapt? Si ce se manifesta in si prin noi atunci cand ne dorim sa avem « o lume » ? Si cat a mai ramas din noi in noi cand traim panica atunci cand pierdem de exemplu, un obiect ? Sau o avere ?

Ceea ce cream ca forma materiala ramane aici, pe acest pamant pana se consuma si pana se consuma e supus schimbarii, deteriorarii, pierderii. 

Ceea ce ramane insa vesnic si luam cu noi, in constiinta noastra pentru a ne zugravi contextul continuarii existentei noastre, sunt intelepciunea pe care am extras-o din aceasta experienta de a crea prin abilitatile si investitia noastra psihica, emotionala, materiala, orice bun care ne-a iesit din maini sau care a venit la noi ca un rezultat al implicarii noastre intr-o actiune, activitate anume si abilitatile umane pe care le-am descoperit si dezvoltat in aceasta experienta de creatie materiala. 

In fiecare clipa putem sa transferam in constiinta noastra « materie vie », energie creatoare, intelepciune, cunoastere de sine sau, putem sa limitam constiinta noastra stocand-o in obiectele si in averile si in rolurile sociale pe care ne e teama sa le pierdem, adica in creatia noastra deja infaptuita. 

Cu o constiinta vie, cu energie creatoare, cu munca si cu caracter, putem lua viata, de la inceput. Insa cu un transfer major al constiintei noastre in bunurile pe care le avem si fara de care nu ne mai putem imagina viata, atunci cand printr-o imprejurare a vietii, acestea nu mai sunt sau sunt amenintare cu pierderea sau cu schimbarea, vom trai senzatia ca ne-am pierdut pe noi.

Este adevarat ca exista o investitie din propria fiinta in tot ceea ce cream si acumulam ca bunuri.

Pentru ca pentru a le avea, multe inseamna timp si preocupare, inseamna munca, inseamna poate ani din viata, inseamna si sperantele pe care ni le-am pus prin ele intr-un viitor mai sigur, inseamna uneori, siguranta, liniste, confort, nu numai pentru noi, inseamna astfel, energia noastra intr-o parte de multe ori, destul de consistenta a ei.

Exista un trecut, un prezent si un viitor atasat de ele, atasat de tot ce am acumulat. Exista o speranta, exista o identitate pe care ne-am creat-o prin toata “bogatia” materializata sau sperata a lor, mica, mare, multa sau putina, asa incat insemnand atat de mult, e normal pana la un punct, sa doara atunci cand pierdem atat bunurile in sine cat si ceea ce am creat ca visuri, ca emotie si sentiment prin intermediul lor.

Insa cat de mult este uman si de inteles de fapt, sa doara? Care e acel punct in care “e normal sa doara” este depasit in situatii de acest gen?

Punctul in care “e normal sa doara” este depasit in situatii de pierdere materiala, e atunci cand pierderea in sine ne ameninta viata pe care o avem, integritatea fizica, psihica si emotionala.

Cand uitam ca viata in sine, e mai importanta decat acel ceva concret pe care l-am pierdut sau suntem pe cale sa il pierdem. 

Pentru ca cu ceea ce este inca viata in noi, mai putem sa facem multe. Cu ceea ce am pierdut deja ca bunuri, nu mai putem face nimic.

Punctul in care “e normal sa doara” este depasit in situatii de pierdere materiala, e atunci cand ni se innegureaza mintea si lumina constiintei noastre e amenintata a se estompa de ceea ce suntem dispusi sa facem uneori, de adancimea compromisului pe care am fi dispusi sa il facem, de “pretul” pe care suntem dispusi sa il platim, pentru ne pastra sau recapata bunurile pe care le-am pierdut.

Punctul in care “e normal sa doara” este depasit in situatii de pierdere materiala, e atunci cand sanatatea noastra si valorile pe care le avem nu mai reprezinta “bunuri” cu valoare inestimabila, ci doar monezi de schimb.

Putem sa le facem pe toate cate le dorim pe aceasta lume. Nu ne opreste nimeni din nimic pentru ca noi suntem cei care alegem ce anume aducem in aceasta lume, prin emotii si prin ganduri, prin fapte si prin actiuni concrete in functie de structura mintii si de constiinta noastra si de cat suntem de dispusi sa investim din timpul, energia si resursele pe care le avem pentru a crea ceva.  

Pentru ca propria evolutie ne apartine si noi suntem cei care o ducem intr-un sens sau in altul, iar cine urmeaza sa traiasca ceea ce creeaza suntem noi in primul rand si traim rezultat sau consecinta, atat din incarcatura nobila cat si din cea mai putin nobila pe care am investit-o in deciziile noastre si in ceea ce am trait.

In momentul in care in noi e panica la gandul de a pierde ce am creat ca bunuri, este un moment perfect sa ne intrebam ce a mai ramas din noi ca forta creatoare in noi si unde este restul si unde suntem in acel moment fata de punctul de normalitate in sensul de mai sus, stiut fiind faptul ca daca mergem mai departe dincolo de el, continuam transferul si uitam din ce in ce mai mult de noi si de sensul mai cuprinzator pe care il purtam in lume, sens care este mult mai mult decat a fi numai, “producatori” si “strangatori” de bunuri.

Si poate ajuta sa tinem minte ca fara ce avem si reprezinta astazi poate tot ce ne-am dorit putem cumva trai, insa fara a ne avea pe noi, echivalent cu a ne pierde integritatea fizica, psihica, emotionala, spirituala, oare cat de mult ar mai putea sa valoreze ce avem ?

Si chiar daca nu suntem intr-un moment de pierdere acuta, putem totusi sa ne punem intrebari in sensul de mai sus din cand in cand, pentru a nu crea o forta a imprejurarii, repetand acel ciclu al evolutiei noastre in care ne punem intrebari numai cand viata ne aseaza la perete si atunci, a ne pune aceste intrebari devine poate, primul lucru de facut pentru a vedea ce se intampla in viata noastra si de ce am ajuns acolo – jos – unde credem noi ca am ajuns sau unde uneori, chiar suntem. 

Raspunsul va veni la noi in forma in care cu siguranta vom avea niste alegeri de facut.

Putem sa ne ocupam de bunastarea noastra materiala pentru ca viata e de asa natura incat avem nevoie si de acest aspect ca sa putem trai si materializa visuri si acest aspect material in clipa in care este implinit poate sa ne aduca bucurie, insa pentru integritatea fiintei noastre avem nevoie sa ne oprim la un moment dat din a ne hrani nevoia de “a fi” cu precadere prin acumulare si sa nu traim numai pentru “a avea”, daca observam ca acest lucru se intampla sau e pe cale sa se intample. 

Avem nevoie sa ne aducem aminte ca e important sa fim in primul rand, sa ne avem pe noi insine, sa ne simtim pe noi insine si sa ne stim sensul, sa ne putem baza pe noi, sa ne respectam deciziile intru libertatea sufletului, sa avem o constiinta spirituala abundenta.

Avem nevoie de toate acestea pentru a putea crea acea abundenta in viata fizica pe care fiecare dintre noi o poate crea in aceasta existenta, pentru bucuria si evolutia sa in aceasta lume conform potentialului propriu de a materializa cat si pentru a evolua prin experienta materializarii. 

***

Si daca ne gandim la faima, la renume sau la pozitii si succes, ce anume ne gandim ca posedam de fapt atat de mult incat sa traim panica de a le pierde ? Este uman sa ne pese, este uman sa fim suparati daca asa ceva se intampla, este uman sa ne afecteze, insa intrebarea e legata de panica aceea care ne taie respiratia la gandul ca ne putem pierde faima, renumele, succesul. 

Faima, pozitia sociala sau succesul sunt o forma de implinire, este adevarat.

Una dintre ele si acopera un anumit nivel. Si ne « asigura » atunci cand ne gandim la acest lucru, un confort, o deschidere de drum si o siguranta pentru mai tarziu. De aceea faima, pozitia sau succesul, devin pentru unii dintre noi un scop, de multe ori, destul de ferm si pe termen foarte lung, in care investim aproape tot ceea ce avem si credem noi, ca suntem.

Cand traim panica de a pierde faima si succesul, am transformat deja sensul existentei faimei, de exemplu, in viata noastra, in cu totul altceva, l-am redus ca experienta si i-am dat doar rolul de a ne furniza noua, ceva concret, cu semnificatie puternica in mintea noastra este adevarat, insa foarte  trecator.

Faima pe care se intampla sa o traim la un moment dat in viata, are un sens mai larg decat acela de a ne face cunoscuti, de a ne asigura notorietate si bunastare materiala si anume are sensul de a avea si prin aceasta experienta a trairii unui renume, posibilitatea de a dezvolta valorile pe care le avem, de a avea posibilitatea de a ne descoperi pe noi insine, posibilitatea de a deveni mai buni prin aceasta experienta, posibilitatea de a crea ceva benefic si pentru cei din jur, posibilitatea de a ne dezvolta noi abilitati si de a ne intari trasaturile spirituale.

In momentul in care ceea ce avem ca pozitie sociala sau succes “ameninta” transformarea constiintei noastre mult sau doar putin, viata tinde sa restabileasca un echilibru la nivel interior si la nivel de viata, oferindu-ne experiente sau o experienta prin intermediul carora sau careia sa putem sa observam la timp unde suntem fata de granitele constiintei noastre si sa facem alegerile potrivite pentru a ne mentine atat constiiinta clara cat si pentru a pastra, daca este o experienta care are un sens mai larg in continuare, si faima si succesul asa cum le definim la ora actuala, indreptate mult inspre o realizare sociala si materiala.

Si din nou, ceea ce traim prin intermediul experientelor de viata pe care le avem cand cunoastem faima si succesul sau « pierderea » lor si mai ales felul in care traim aceste experiente este ceea ce ramane in noi din experienta vietii de aici si ducem mai departe in orice dimensiune am trai.

Pe scena vietii suntem fiecare, trecatori.

Si pe fiecare scena a acestei lumi, nu a existat niciodata doar un singur om.

Fiecarui om care a “performat” la un moment dat pe o scena a lumii, i-a urmat un altul. Si in timp ce fiecare dintre noi, vom fi retinuti de cei de langa noi, pentru un aspect sau altul sau poate chiar pentru mai multe, vor exista mereu oameni noi pe scena acestei lumi care vor prelua si vor preda si ei la randul lor, “stafeta”, in cunoastere, in sanatate, in stiinta, in spiritualitate, in cultura si in absolut orice domeniu.

A fi preocupati extrem de mult in a urmari si in a ne mentine faima, e o ocupatie ce poate motiva.

Ne poate motiva sa ne depasim limitele, sa invatam, sa ne dezvoltam, sa ne “slefuim”, insa pentru sanatatea fiintei noastre ca intreg, intreg care contine si alte aspecte decat reusita noastra sociala, e de mare ajutor sa pastram in atentia noastra si aceste aspecte, sa pretuim clipa de viata prin insasi existenta ei si apoi sa vedem ce am putea crea prin ea, sa integram in drumul nostru spre succes si reusita, o perspectiva in care sa se regaseasca cat mai natural si ideea de a ne ingriji de integritatea noastra ca fiinta, adica sa ne ingrijim sa avem din acest punct de vedere grija si de partea fizica materiala, de partea de imagine, dat si de partea interioara, spirituala.

Nu e gresit sa ne dorim sa reusim in viata asa cum definim noi in acest moment ce inseamna “a reusi”.

Insa pentru cei care isi doresc sa traiasca aceasta reusita ca fiinta intreaga, este necesar sa aiba o perspectiva a reusitei in care viata, omul si integritatea lui au prioritate sau macar un loc stabil, fertil.

***

Si daca e sa ne gandim la persoane, la emotii si la sentimente, ce anume posedam cand nu stim a mai trai la gandul ca putem pierde ce “avem”? Avem noi in posesia noastra, o alta constiinta ? Ne apartine ea oare noua intr-o asa masura incat sa punem stapanire pe mintea si pe viata ei ? Pe ceea ce simte, pe ceea ce vrea si pe ceea ce gandeste ? Si in astfel de situatii, ne apartine ea oare noua intr-o asemenea masura incat in ceea ce o priveste sa depinda totul, doar de noi?

Si daca ne gandim la toate acestea si ne trece incet sau repede prin minte cum ca “da”, suntem noi oare atat de constienti incat sa intelegem ce impact are acest lucru, asupra evolutiei noastre?

Posesia unei alte fiinte umane este un atasament adanc, care ne implica foarte mult, iar in noi sunt tipare de existenta care justifica extrem de abil acest gen de comportament. Eliberarea unui asemenea atasament este prin ea insasi o poarta extraordinara catre sine si catre celelalte nivele de dezvoltare ale constiintei noastre, insa in acelasi timp, inca este greu de implinit. 

Avem nevoi si le implinim fiind aici, in aceasta lume, impreuna.

Cand in noi exista incapacitatea sau neputinta de a iesi din granitele unei nevoi care aproape ne domina sufletul si constiinta insa ne dorim sa facem totusi acest lucru, exista o conlucrare intre resursele interne si evenimentul pe care il traim chiar daca experimentam prin el o anume neputinta, pentru transformarea unei trairi interioare dintr-o stare de conflict intr-o abordare sau miscare constructiva, de eliberare.

Totul e sa ne dorim sa facem totul asa cum e mai bine.

Si acest “bine” ne va da idei din interior, ne va da forta sa luam si sa respectam decizii iar noi va trebui sa facem tot ceea ce uman este posibil sa tinem pasul pana cand “binele” devine o realitate, nu doar pentru noi.

Acest lucru noi nu il percepem de foarte multe ori, insa simpla dorinta de a rezolva anumite situatii ne mentine deschisi fata de un camp intreg de posibilitati prin care viata are si ea posibilitatea ei sa ne ajute, oferindu-ne acele experiente necesare pentru ca noi sa putem face constient echilibrul pe care il dorim, precum si ganduri inspirate de a recunoaste aceste experiente, alaturi de forte interioare animate “brusc” pentru a sustine tot acest proces.

Atunci cand in noi exista insa vointa de a determina si a mentine in mod stiut atasamentul intr-o relatie, pentru ca astfel se creeaza un raspuns al propriei nevoi, acest aspect se simte de asemenea in interiorul nostru.

Atunci, aceasta conlucrare intre resursele interne si experienta pe care o traim e mult ingreunata si nu mai genereaza acelasi camp de posibilitati care poate duce la o asezare a emotiilor si a resurselor ambelor parti implicate in eveniment, pentru ca relatia sa raspunda sanatos nevoilor ambelor persoane implicate in trairea ei.

Si aceasta se intampla pentru ca actiunea noastra implica o alta constiinta, o alta fiinta aflata si ea in evolutie ca si noi, care insa nu mai e privita ca o constiinta de sine statatoare asa cum e de la natura, ci e privita ca trebuind sa functioneze conditionat, intr-un anume fel in relatie cu noi, pentru propriul nostru beneficiu.

E bine ca atunci cand ajungem sa stim cumva ca am inceput sa determinam deja o relatie de acest gen, sa ne gandim la faptul ca ceea ce ne aduce eliberarea din ceea ce inseamna consecintele pe care le cream, este si propria eliberare de dorintele care “inlantuie” si care “inrobesc” pe cei din jur, folosind acesti termeni doar pentru a transmite clar ce anume se intampla atunci cand tinem neaparat sa fim cu cineva, impotriva unui curs al vietii si al relatiei in sine pe care undeva si noi in adancul nostru il percepem ca trebuind sa se intample intr-un mod firesc si nu fortat.

“Vreau sa fiu iubit” nu se aplica numai pentru noi, e o dorinta intima a tuturor. A vrea sa fii iubit e un lucru absolut firesc atat timp cat nu devine o obsesie a noastra si cat nu se transforma intr-o povara pentru cel de langa noi.

Cat timp propria neputinta de a regasi in noi capacitatea de a trai si de a implini relatia, viata, impreuna la modul liber, autentic, isi gaseste un raspuns in nevoia de a se simti util a celui de langa noi, exista un oarecare echilibru intr-o relatie care traieste prin acest tip de atasament.

Insa in timp, o relatie de la nevoie la nevoie, se transforma. Pentru ca in noi totul se transforma. Chiar daca percepem si ne dam seama doar dupa un timp.

Ne mai hranim « artificial » aceasta insemnand prin intermediul altcuiva, o vreme insa vine un moment cand ori ceva se intampla in relatie si suntem nevoiti sa invatam sa ne asumam nevoia respectiva si sa invatam sa o privim si altfel decat ca pe o responsabilitate a celui care este langa noi, ori ceva ne cheama catre noi si incepem sa mergem catre acel “loc” din propria fiinta unde sunt resurse pentru a ne implini chiar noi nevoia, eliberandu-ne si sufletul si mintea si eliberand asa si un alt suflet si o alta minte din obligatia de a “ne hrani”, de a ne implini nevoia.

Pentru ca daca suntem toti aici, fiecare am venit “sa crestem”. Si putem sa crestem impreuna intr-un mod firesc atata timp cat respectam acest firesc atat in relatia cu sine cat si in relatia pe care o avem unii cu ceilalti.

Exista sanse sa ne “vindecam” din timp? Adica inainte ca o oarecare dezordine din noi si nevoile acute sa ne inchida constiinta si sa ajunga prin comportamentul si prin crezurile noastre si in jur?

Cand teama de a pierde o fiinta, un partener, ajunge in panica, nevoia noastra e deja destul de mare, iar cei din jur cu greu o mai pot acoperi astfel incat sa nu simta ca li se cere un sacrificiu sau sa nu simta ca trebuie sa faca mult prea mult efort la un moment dat.

Ce putem sa facem in acel moment?

Sa ne intoarcem putin cate putin, si de preferat este sa facem acest lucru pana sa ajungem in momentul in care cei din jur ajung la o limita umana a lor, si catre propria fiinta.

Sa incercam sa ne cunoastem, sa cautam resurse si in interior pentru a darui apoi si noi si nu pentru a cere in primul rand ceva in schimb, ci pentru a cunoaste bucuria daruirii, a faptului ca putem si noi sa daruim si ca avem si ce si ca avem de unde.

Sa cautam si inauntrul nostru o resursa, “loc “catre care ne indreptam de multe ori doar atunci cand pierdem suficient de mult si suntem “obligati” de forta imprejurarii prin insingurarea in care ne gasim, sa cautam ceea ce era de mult acolo insa noi nu am stiut ca este, orientati fiind mereu catre exterior din dorinta de a fi iubiti sau de a ne descurca in viata mai usor.

Avem nevoie in tot acest proces de onestitate si respect fata de propria persoana si fata de relatiile pe care le avem, mergand pana in profunzimea a ceea ce inseamna onestitate si respect.

Apoi e necesar sa adaugam la acestea doua, asumarea procesului de recuperare a partilor de sine speriate de autonomie si mentinerea acestui proces de reintregire atat cat este necesar, pentru a se crea un echilibru interior – exterior, pentru a putea primi dar si pentru a putea darui emotii, atentie, grija la modul sanatos fata de propria fiinta cat si in relatiile umane, intr-un mod cat mai reciproc si hranitor.

***

Si gandindu-ne la stari (spirituale) si la talente, la perceptii si la conexiuni mentale, ce anume ne gandim ca posedam si nu avem deja la modul vesnic prin felul in care suntem construiti de la natura, ca sa creasca in noi o teama de a le pierde?

Nimeni nu ni le poate ataca, nimeni nu ni le poate lua. Putem trai insa senzatia ca acest lucru se intampla atat timp cat nu stim de fapt ce suntem, atat timp cat nu stim de fapt ce se intampla atunci cand le manifestam sau nu le mai manifestam la fel ca inainte sau cum am fost obisnuiti, atat timp cat inca mai vedem viata si realitatea ca pe o lupta si atat timp cat inca mai suntem dispusi sa credem ca omul poate mult mai mult decat insusi Dumnezeu.

Toate sunt exprimarea noastra la nivel de sine. Si toate ne apartin atata vreme cat traim, precum si dincolo de aceasta viata si de aceasta exprimare, ceea ce inseamna dincolo de dependenta pe care o putem dezvolta fata de un anumit model sau fel de a ne exprima, a fi.

Capacitatea pe care o avem de exprimare se manifesta absolut tot timpul, in cursul si in sensul evolutiei noastre si este adaptata in fiecare clipa la moment si la mersul constiintei colective.

Si ceea ce a fost, traieste inca in noi prin felul in care acest ceva, a fost. Si ceea ce va fi, traieste deja in noi prin felul in care am ajuns deja, sa fim. Si totul merge mai departe.

Cand ramanem prinsi in stari si in anumite feluri de manifestare care ne-au adus bucurie si deschideri si implinire prin manifestare si suntem nefericiti ca nu le mai traim, ramanem acolo, in experienta prin care le-am trait.

Si atunci nu mai suntem aici, acum, unde avem lucruri de facut si unde intr-un mod real, traim si unde ne asteapta alte stari, alte abilitati, alte conexiuni care pun in fapt capacitatea infinita de a fi si a crea manifestare, a lui Dumnezeu.

In noi este o miscare permanenta de a fi.

Care se implineste cel mai bine traind, avand un sens din experienta si eliberand contextul, circumstanta in care experienta s-a trait prin integrarea acesteia la nivel interior, aceasta insemnand transcenderea durerii daca durerea a existat, constientizarea raspunsului la acele intrebari la care ne-am dorit raspunsul, impacarea la nivel profund de sine cu momente pe care le-am trait si cu persoanele alaturi de care le-am trait.

Toate acestea pentru a face loc in noi si in viata noastra la experiente noi care sa aduca in manifestare acea calitate informationala si energetica prin contextul asezat in fata noastra, potrivita cu acest context, asa incat sa putem urma firul implinirii noastre ca intreg, atat in plan individual cat si ca “fiinta” colectiva, mergand in ritm cu tot ce se intampla.

Perceptiile, darurile sau abilitatile pe care le manifestam, capacitatea de a vindeca, intuitiile din ce in ce mai rafinate, deschiderile mintii catre realitatea mai subtila a vietii pe care o traim, starile pe care le-am experimentat, informatiile mai neobisnuite la care am avut acces la un moment dat, constituie o sursa foarte mare de atasament. 

Fiecare dintre acestea reprezinta o traire personala. Si toate sunt deschideri catre o alta dimensiune a noastra, daca intr-adevar s-au intamplat si nu le-am trait numai in imaginatia noastra. Si toate, sunt oricum in noi.

Ceea ce se schimba insa in timp, este numai forma de manifestare a lor.

Ceea ce inseamna ca in noi nivelul respectiv s-a integrat si s-a stabilizat iar astazi, in forma in care suntem e un timp pentru o alta experienta in care gasim o alta forma pentru a le trai sau, gasim si alte calitati, informatii sau perceptii.

Toate acestea sunt rodul unei miscari de transformare interioara in sensul eliberarii noastre de trecut si a unificarii contrariilor pe care le avem si din nou, totul tine cont si de miscarea colectiva.

Facand din perceptii si capacitati, un scop al vietii pe care o traim si al evolutiei in sine, ne putem prinde noi insine intr-o dimensiune in care insasi perceptia sau abilitatea in sine pe care o cautam cu atata insistenta, ne poate deveni o stare de blocaj.

Eliberand atasamentul de perceptie sau de abilitate, ii putem permite mersul catre o alta dimensiune, pastrand sensul real al evolutiei noastre care nu este singular, acela de a dezvolta capacitati “paranormale”.

Si atunci cand orientarea noastra se mentine in ritm cu un sens real al evolutiei noastre si facem de fiecare data ceva cu tot ceea ce stim, putem cunoaste cã o perceptie, o calitate sau un “dar”, raman mereu valide si active in cine suntem noi in fiecare clipa din prezent si ne conduc deja in acord si cu miscarea constiintei noastre in planul colectiv, catre alte forme de perceptie, catre alte “daruri”, catre alte calitati, sau catre o alta forma de incadrare a lor intr-un ansamblu care e din ce in ce mai vast.

Cand orientarea noastra se schimba in « a avea » si se aplica la fel de bine si pentru perceptie sau capacitate, ne mentinem noi insine pe un platou in care amandoua pot secatui in timp, pentru ca omul este o fiinta care numai daca nu mai vrea, nu mai evolueaza.

Pe niciunul dintre noi, nu ne zugraveste doar o stare pe care am trait-o, asa dupa cum identitatea noastra nu ne e formata doar din trasaturile pe care le putem evidentia prin manifestarea de moment sau prin “darurile” pe care le avem.

Totul este o singura energie cu multiple potentialitati de manifestare. Si toate se leaga intre ele.  Si cum totul este in schimbare, in economia unui echilibru care e deja in univers, astazi poate are sens sa realizam o vindecare, maine poate are sens sa scriem carti pentru copii, sau sa fim noi insine parinti sau sa mergem sa traim in munti.

Atat timp cat suntem orientati catre adevar, vom putea avea inspiratia necesara de a alege ceea ce este potrivit, acest potrivit fiind in deplina concordanta cu ceea ce este in interior, manifestand apoi acele abilitati de care avem nevoie in momentul respectiv, pentru a aduce in fapta “potrivitul” printr-o experienta in lumea concreta de care pot beneficia si cei din jur.

***

Teama este doar o informatie si atat. Depinde insa mult, de cum ajunge informatia la noi sau, de cum ajungem noi la informatia respectiva. Depinde mult ce intelegem noi din informatia ei si cum alegem sa traim intern, extern, manifestarea respectiv experimentarea ei. 

Eliberarea de atasament nu inseamna detasare si nici indepartare sau indiferenta, rupere de sine, sau a nu mai fi prezent aici, ci adevarata implicare, o implicare care insa nu mai contine panica atunci cand vedem ca toate trec sau ca se schimba, o implicare constienta de procesul vietii, pe care in starea fara panica ajungem sa il cunoastem si sa stim sa apreciem schimbarea pe care ne-o ofera.

Atasamente care merg inspre posesie mai sunt si vor mai fi pana cand ne vom fi atins starea de constienta a unui nivel profund interior, de unde cand privim lumea, totul isi gaseste locul, trecator si vesnic, in acelasi timp. Pentru ca dezvoltarea constiintei noastre se produce in etape. Si fiecare are un nivel al ei de atasament prin care experimentam realitatea etapei respective si fiecare are si nivelul ei de eliberare.

In lucrul cu atasamentele nu este necesar sa fim razboinici, ci clari. Ne trebuie claritate sa intelegem unde e acel surplus care ne face sa exageram o dorinta absolut umana sau o forma de afectiune sanatoasa care exista de pilda intr-un atasament matern care este necesar pentru ca fatul sau copilul sa isi faca o intrare normala in ceea ce se cheama viata de aici.

Pentru aceasta avem nevoie sa nu devenim absurzi si radicali, ci sa ne apropiem cu deschidere de ceea ce traim pentru a intelege ce se intampla si ce e de facut, direct cu mintea si cu sufletul din noi, dincolo de propriile atasamente pe care le avem poate, in legatura cu anumite practici si interpretari. 

Este absolut normal sa avem dorinta de a construi si de a realiza inclusiv lucruri materiale in aceasta lume. Pentru ca acest lucru tine de capacitatea noastra de a crea si de a fi si am venit aici si pentru a face acest lucru, in ideea de a imbogati firesc aceasta lume cu ceea ce ea ne arata ca ar fi nevoie pentru echilibrul si pentru dezvoltarea pe care le dorim.

Este absolut normal sa avem dorinta ca relatiile noastre sa fie intr-un anume fel. Pentru ca avem o viata si fiecare are in interior modalitati diverse de a o trai, catre care tindem, ca fiind contextul cel mai potrivit pentru a ne descoperi si a manifesta, ce suntem.

Este absolut normal sa tinem minte stari si sa le luam la un moment dat si ca reper. Pentru ca toate au o insemnatate si ne descriu pana la un punct si au o importanta in evolutia noastra ca o poarta prin care am trecut.

Insa sa avem grija ca in timp, noi ne transformam, copiii cresc, reperele se schimba, viata merge mai departe si poate capata contur in forme care sunt poate mult mai potrivite si implinitoare decat cele pe care le-am imaginat sau le-am trait. Sa nu ne fie teama cand acest lucru se intampla si devine evident, pentru ca ce e de pastrat si are sens in continuare, se va pastra intotdeauna, restul se transforma, se schimba sau se adapteaza.

Putem sa ne dorim toate aceste lucruri de mai sus, pentru ca in plan uman totul se pune in miscare prin dorinta, la inceput dorintele fiind mai multe si mai legate de planul material dupa care se tot rafineaza, se simplifica si se apropie din ce in ce mai mult de esential. 

Si atat timp cat prin ceea ce dorim si prin modul in care ne implinim dorinta, nu fortam pe nimeni, nu ne vindem, nu controlam evolutia nimanui si atat timp cat nu proiectam noi insine o viata care nu ne apartine, totul poate functiona in armonie si dorinta noastra impreuna cu dorinta celuilalt, pot crea o experienta autentica de viata, traita la modul implinit pentru fiecare dintre noi, atat material cat si tinand cont de evolutia noastra, impreuna.

Multa vindecare si trairi cat mai hranitoare tuturor!

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,