Ipocrizia este poate cea mai trista urma …
Randuri despre adevar si ipocrizie
Ipocrizia este o urma foarte trista pe care o putem lasa in noi si in viata noastra si la fel, si in cei din jur si in viata lor si astfel si in campul constiintei colective.
Pentru inceput, ipocrizia inseamna dragoste si atentie amagite.
Stim multi genul de complimente “arati bine azi”, facute doar din interes sau jena sau din confortul pe care il dau “minciunile sociale”.
Cand e din interes sau jena, iubirea ca emotie curata, e inchisa intr-o iubire aparenta iar grija si atentia fata de celalalt, sunt inchise in atentie si grijã aparente, aparenta care ia de multe ori forma unor justificari care nu sunt decat aparari ale noastre, cum ar fi de pilda “ De ce sa spun adevarul ? Cum ar fi fost sa spun ca nu imi place cum arata ? De ce sa nu ii dau incredere in propria persoana …?”
Increderea este o valoare a sinelui. Ce incredere credem noi oare ca dam cuiva, cand de fapt nu despre asta este vorba ? Putem construi oare in om incredere pe baza de minciuna ? Putem oferi si construi valori cand ceea ce e de fapt in noi, nu vine din valori ? – teme de gandire.
Adevarul ne doare cateodata, insa e de preferat. Cel putin pentru cei care si-l doresc si pot sa il accepte indiferent de câta credibilitate au investit la un moment dat in iluziile lor. Si e de preferat pentru ca minciuna naste consecinte mult mai grave pe termen lung decat un adevar care poate, ne doare pe moment.
Adevarul s-ar putea sa ne doara la inceput, atunci cand e expus, spus sau constientizat.
Insa un adevar, cand nu e oferit cu rautate, cand nu este “trantit” rece si superior, cand nu e oferit cu dorinta de a lovi pe cineva, ci oferit din grija si cand vine intr-un mod civilizat si din respect fata de persoana cat si fata de sine, se simte si poate vindeca o nestiinta a unui om sau o suferinta provocata de o nestiinta si lasa si creeaza loc la pace in suflet, din nou, celor care il apreciaza in general, care si-l doresc si celor care pot sa il accepte, cat de cat macar ca pe o alta perspectiva sau apreciaza mai degraba un raspuns onest decat o afirmatie contrafacuta.
Ipocrizia, lasa urme grele.
Pentru ca prin ipocrizie sau cand alege sa o manifeste, omul se face ca nu cunoaste adevarul, rasuceste adevarul si il si imbraca altfel intr-un mod voit, pentru a se amagi uneori chiar si pe sine si/sau pentru a amagi pe altul, pentru a (se) convinge de o alta realitate, de obicei mai buna decat cea pe care o percepe sau traieste in momentul respectiv.
Si cand este vorba despre o alta persoana, transmite toata aceasta incarcatura celuilalt, care de multe ori o primeste cu inima deschisa deoarece el vede doar un ambalaj care arata bine, pe care din dorinta pur umana sau nevoi mai mici, mai mari si mai ascunse, ca in cazul complimentelor, si-l doreste in momentul respectiv.
Cu ochii la ambalaj, omul isi poate acoperi pe moment un gol prin ce primeste, insa acest lucru e artificial si reprezinta o baza de nisip extrem de miscatoare pentru ce isi doreste el sa construiasca mai apoi, plecand de la ce crede ca a primit.
Incarcatura din ambalaj, intentia, judecata, emotia din spatele mastii celui care ofera, ajunge insa in om si aceasta energie roade in timp si da de multe ori fiori constructiei de nisip, provoaca o chimie care doare si care se imprastie in organismul unui om, umplandu-l la un moment dat de contradictii, de intrebari si de trairi straine de felul in care se astepta sau isi imagina sa traiasca acel “ceva”, ghidandu-se numai dupa ambalaj.
Intr-un fel sau altul, simtim cand cineva nu este sincer.
Se spune ca asteptarile celorlalti sunt problema lor. Cred insa ca “problema” se imparte, atunci cand si noi incurajam aceste asteptari, stiind cateodata ca asta facem, si anume ca le incurajam intr-un mod nesincer sau fara baza in realitate.
Nu e de condamnat nimic din toate acestea, e doar de invatat din toate si de formulat decizii care sa ne reprezinte, intr-un mod real si nu doar sugestionat sau imaginat. Adica atunci cand chiar spunem ca avem valori, sa si incercam sa se vada acest lucru de la gand si pana in fapta, si in cazul exemplului de mai sus, sa facem complimente cand chiar simtim ca avem ceva de apreciat.
Lipsa congruentei poate sa indice ca in noi, e ipocrizie.
Cuvinte ca “autenticitate”, “congruenta”, “constienta”, “constiinta, “respect”, “integritate”, au valoare in sine insa devin din ce in ce mai golite de continutul lor pentru ca nu ajung pana in fapta noastra si ramanem cu ele, doar la stadiul de discurs frumos si la o explicatie si o atitudine rastalmacita.
Viata are insa un design particular al ei, care (doar) pare uneori ca nu tine seama de prea mult din suferinta sau din “joaca” noastra si din care fac parte si astfel de experiente din care putem invata insa cu totii asumarea unui sine autentic.
Prin acest tip de amagire pe care il denumim “ipocrizie”, minciuna devine un obicei. Bine imbracata uneori si prezentata diplomat, deoarece este necesar sa placa pentru a exista in continuare.
Insa in timp ce de adevar te poti indragosti si il poti pastra la nesfarsit, ipocrizia este o iubire care inseala.
In natura noastra este insa inscris de viata, ca un cod de baza, adevarul. Minciuna am invatat-o ca sa ne acomodam pe noi insine unei vieti in care adevarul a devenit in timp un martor incomod si o resursa de care nu prea am mai avut nevoie cand confortul si bunastarea pe care ni le-am dorit au devenit usor de obtinut printr-o mica si apoi printr-o din ce in ce mai mare minciuna.
Si cand se descopera ca am mintit ne interesează mai puțin faptul ca am fost capabili sa mintim si ca de multe ori am facut-o si cu usurinta sau, ca am produs durere poate, sau, ca ne-am incarcat sufletul cu o povara si ne intereseaza mai mult faptul ca pierdem confortul, bunstarea si tihna pe care ne-am obisnuit sa le avem si pentru care am mintit.
Vine insa un moment peste o zi, un an, mai multi sau intr-o alta existenta cand de la starea de ipocrizie, omul simte adevarul, simte linistea si pacea, simplitatea si sanatatea pe care acesta poate sa o ofere. Si din ce in ce mai mult nu i se mai poate impotrivi.
Cu ceea ce devine la un moment dat in timp foarte evident, omul in care natura a pus si intelepciune, stie ca nu poate sa mai poarte o lupta.
Poate doar sa recunoasca tot ce este de recunoscut atat cu privire la propria persoana cat si cu privire la cei care sunt in jur si in multe sensuri. Sensuri care plac sau nu.
Adevarul nu este reactie oarba, neinteleasa si nici lupta dusmanoasa.
Il poti exprima cu pasiune, iti poti dori cu pasiune ca ceilalti sa il vada si il poti explica cu pasiune. Pasiunea insa, nu e dusmanie.
Adevarul este ca dezinfectantul pentru orice rana, in timp ce ipocrizia este numai o anestezie de moment.
Din aceeasi perspectiva adevarul elibereaza si aduce vindecare, iar ipocrizia creeaza dependenta si adanceste rana in timp.
Ipocrizia creeaza dependenta pentru ca minciuna trebuie sustinuta, in timp ce adevarul se sustine singur.
Este necesar sa (re)invatam sa spunem adevarul. Cel pe care il stim si de care ne e jena si pe care il ascundem, ca un prim exemplu.
Si este necesar sa (re)invatam cum sa spunem adevarul.
Sa il spunem simplu fara sa exageram, fara sa vrem sa ni se dea dreptate cu orice pret, fara sa vrem sa impresionam sau sa ne impresionam pe noi cand il verbalizam.
Asa, el poate vindeca si pe cei care sunt la momentul respectiv cu inima cat de cat deschisa, ii poate inspira sa renunte la dorinta de a se ascunde si sa se bucure de viata, de relatii la fel ca si de sine si toate acestea sa se intample cat se poate de firesc, autentic, hranitor.
Adevarul pe care il traim noi insine intr-un moment anume si orientarea catre adevar traita in mod constant fara incarcatura negativa, pot sa inspire la un moment dat, un comportament la fel de autentic si in cei care sunt in jur.
Toate acestea pot sa para un ideal si poate ca si sunt un ideal in contextul acestei lumi dinamice, alcatuita din lumini si umbre si tinand cont si de faptul ca noi suntem o fiinta dinamica, alcatuita din ganduri care provin din mai multe surse, din emotii autentice si induse, din frici, din indoieli, din dorinte, din bucati mai mari sau mai mici de adevar, din impulsuri, din multe “lucruri” asezate intr-un ansamblu la care, cel putin unii dintre noi, lucram sa ii daruim o armonie.
Idealul exista insa undeva in noi ca un potential catre care tindem mai mult inconstient, asezat acolo de natura, de viata care ne-a creat si de cea care ca fenomen, continua sa ne anime miscarea si dezvoltarea pe acest pamant, intr-un fel care corespunde unei configuratii unice fiecaruia dintre noi care e si ea, dinamica.
Cand incepem sa il urmarim constient e un lucru folositor pentru ca ne poate ajuta sa crestem, sa ne dezvoltam. Cand insa facem din acest lucru un scop, a urmari idealul asa cum ne urmarim scopurile curente nu ne mai ajuta.
Pentru ca il “batem in cuie” si nu mai suntem atenti la dinamica de moment, la cea a prezentului, iar observatiile noastre despre noi, despre mecanismele mai putin prietenoase care ne pot duce in extrema sau in dogma, nu mai sunt la fel de relevante pentru ce dorim iar capacitatea noastra de a lucra cu ele, de asemenea se diminueaza.
E de ajutor sa stim ca exista un potențial de bine sau de mai bine fata de prezent. Pentru a continua sa ne dezvoltăm.
Ideea de potential este o idee valoroasa pentru ca ne aseaza echilibrat in relatia noastra cu noi insine si cu cei din jur si ne lasa usa larg deschisa catre dezvoltare, invatare, evolutie, asigurand din start o continuitate in acest sens celor care isi doresc sa se dezvolte in viata lor.
Acest lucru inseamna sa putem purta cu noi in calatoria noastra faptul ca mai mereu poate fi prezent un anume grad de indoiala, un anume grad de nestiinta, un anume grad de greseala, un anume grad de expunere “negativa”, un anume grad de imperfectiune, toate acestea fiind de fapt contexte de invatare, alaturi de celelalte aspecte, senzatii, experiente, care ne plac si ne produc amestecuri de hormoni ai bunastarii psihice si emotionale.
Intrebarile ne ajuta. Autoobservatia ne ajuta. Calibrarea realitatii proprii in relatie cu ceilalti ne ajuta. Feedback-ul ne ajuta. Un simt al masurii, al proportiei, orientarea obiectiva, un simt al relevantei, al echidistantei si un simt al cercetarii sinelui ne ajuta.
Si ne ajuta sa traim deschisi afectiv fata de noi insine, oameni, experientele pe care le traim.
Cand ne intalnim cu ipocrizia, nu e nimic de condamnat. Nici in noi si nici in ceilalti.
E insa de analizat putin, sau mult, cum oferim tot ce oferim fiecare dintre noi, dar si cum primim si de asemenea e de ajutor sa ne clarificam cu adevarat calea pe care vrem de fapt sa mergem.
Ce vrem noi de fapt sa incurajam prin prezenta noastra si prin actiunea noastra ?
Felul in care comunicam, traim, actionam, sustine sau este aliniat la ce vrem sa incurajam prin prezenta noastra ?
Si in ce directie mergem noi ca oameni cu trairea noastra si in ce directie mergem noi ca oameni in relatiile noastre ? Intr-o directie care construieste, creeaza comunicare, dezvoltare, empatie, colaborare, transparenta si relatii de tip win- win ( sunt si eu bine – esti si tu bine) sau din contra ?
Apoi, avem de luat decizii pentru a ne ajusta directii, investitii si comportamente. Daca vrem.
Ipocrizia ne mentine intr-un lant de idei, emotii si actiuni care ne da impresia doar, ca ce traim e autentic. Ca ce stim se apropie de adevar. Ca in relatiile pe care le avem ne hranim unii pe altii in loc sa ne consumam.
Tot ce facem lasa urme. Urme care se inscriu in noi, in ceilalti si in aceasta realitate colectiva. Si pe care, pentru a le sterge poate sa insemne uneori si ani de munca.
Ori viata are multe de oferit.
Iar noi, avem multe lucruri despre noi de descoperit care chiar merita vazute si traite. In toate sensurile ma refer aici, pentru ca si ce nu ne place despre noi, odata scos la suprafata, inteles si integrat, aduce o noua armonie in intregul care suntem.
De aceea cand ne intalnim cu ipocrizia, nu e nimic de judecat. Ci de vazut, recunoscut, asumat si de facut acel pas in afara ei cand ne cauta prietenia.
Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .
Va multumesc,
Foto, Art by Dorina Costras