Articole si vindecare, Inspiratie intr-un cuvant ...

Renuntarea, pasul constient inspre eliberare

Renuntarea, pasul constient inspre eliberare .. 

Nimic din ceea ce tine de aceasta lume si de manifestarea noastra in ea, nu creeaza dependenta.

Insa omul in uitarea lui de sine si in indepartarea sa de adevar, poate sa devina dependent de absolut orice, de la tot ce are in forma materiala, pana la propriile-i ganduri si senzatii, vise, visuri, amintiri. 

Ceea ce este adevar pentru spirit, pentru minte este in multe din situatii, paradox.

Intelegand sensul curat al renuntarii vom sti si cum sa renuntam dar si cand, asa incat sa fiintam la modul autentic, in baza starii noastre de prezenta si a darurilor noastre naturale. 

Renuntarea e in primul rand, un fapt launtric.

Sa renunt si sa pierd tot?

Sa renunt si sa nu mai fac nimic?

Sa renunt si sa fiu pasiv?

Sa renunt si sa nu mai spun nimic?

Sa renunt si sa nu imi mai placa absolut nimic?

Toate aceste intrebari sunt intrebari pe care ni le punem in momente “cheie” si arata ca a renunta e echivalent in mintea noastra cu a pierde, e echivalent cu a abandona, cu a deveni pasiv, cu a nu mai intreprinde (face) nimic, cu a nu mai “lupta” pentru ce vrem, fie ca e dorinta de a vedea materializat un vis, fie ca e o relatie pe care o avem, sau ca e vorba despre sanatate ori despre orice altceva.

Renuntarea nu e insa un act sau un proces de resemnare, decat daca ii dam noi o alta interpretare decat cea pe care, pentru a ne ajuta in crearea si mentinerea unui echilibru in viata si in dezvoltarea noastra, atunci cand ne crispam pana la punctul de a ne leza si de a leza pe cei din jur, a sadit-o in noi natura.

Renuntarea este o atitudine interna in fata unor aspecte evidente ale vietii si ale noastre, care (in acel moment) determina sau incurajeaza o ajungere in absurd/irational/mecanica/inconstienta/extrema, a propriei fiinte, a propriei gandiri, atitudini si a propriului comportament.

Inseamna in acelasi timp, decizia de a fi liberi de ceea ce ne indeparteaza de la a fi in acel moment intr-o stare sanatoasa si deschisa a propriei gandiri si actiuni, de ceea ce ne indeparteaza de a la a fi flexibili, deschisi, activi si constienti pentru o participare constructiva la propria viata si la cea a celor care sunt in jur. 

Asadar renuntarea in adevaratul sens al cuvantului nu inseamna abandon sau resemnare, ci este o actiune constienta, survenita in urma unei constientizari a situatiei interne si a situatiei de fapt, prin care ne devine clar ca avem de ales si intre ce si ce avem de ales, asa incat atunci cand alegem constient sa renuntam, aceasta nu se intampla cu pareri de rau, cu lacrimi si cu suferinta, ci cu asumare. 

Renuntarea poate fi constienta atunci cand, de pilda, devine evident ca mergem in alta directie decat cea in care realizam ca ar fi bine pentru noi sa mergem si alegem sa ne oprim, indiferent de cat am investit in directia respectiva sau am investit sa avem, sa fim, in momentul respectiv.

De ce? Pentru ca e mai important sa ne fie bine in mod real, e mai important sa fim bine privind ansamblul nostru si al vietii decat sa fim bine fortand cumva succesul doar a unei parti, e mai important sa pretuim sanatatea fiintei noastre si a vietii in sine decat sa mergem pe directia in care am investit pana in acel moment, cu orice pret. 

Astfel, pentru ca renuntarea sa fie constienta, este necesar sa aiba la baza, un bine autentic pe care ni-l dorim astfel incat atunci cand devine evident ca ce se intampla in acel moment NU este acest bine, devine natural sa renuntam la ce faceam pana in acel moment. 

Binele subiectiv este binele despre care credem noi ca inseamna “bine” pentru noi in acel moment, fara ca acest lucru sa fie neaparat si adevarat si este un bine mai mult egoist care ne ia in considerare mai mult pe noi, un bine care apare camuflat intr-o decizie corecta, care insa nu vine prin pace sufleteasca si constientizare, ci prin nervi si suparare, din orgoliu si din intentia oarba de a fi doar cum vrem noi.  

Ne dorim de multe ori cu orice pret anumiti oameni in preajma noastra, informatii, lucruri, stari, obiecte, functii, bani, ajutor, ACUM si nu maine sau alta data gandindu-ne ca asa e bine pentru noi, insa acest lucru se dovedeste de multe ori ca nu este adevarat, prin suferinta pe care o traim si prin consecintele care ajung la noi in viata sau si in viata celorlalti atunci cand se intampla ce vrem noi aproape cu “orice pret”, pentru ca binele subiectiv pe care ni-l dorim are impact si asupra celor de langa noi si aceasta se intampla pentru ca niciunul nu e singur pe pamant si experienta vietii noastre este una colectiva.

Pe masura ce avansam in intelegerea noastra si a vietii, fie ea umana, fie ea spirituala, sau poate mai degraba si-si, ne apropiem de  notiunea  de “bine autentic”, de acest “bine” al nostru care ni se potriveste cu adevarat si care nu e un bine egoist si nici un “bine suparat” pe sine sau pe ceilalti, chiar daca uneori luam decizii care pot parea ca sunt numai pentru noi. 

Nu e un bine egoist pentru ca binele autentic, e un bine care tine seama la un nivel intern profund si de modul in care relationam unii cu ceilalti si de locul pe care il ocupam si il ocupa fiecare in relatie si in contextul social in care suntem, pe moment dar si in potential, in viitor, astfel incat atunci cand ajungem la concluzia ca un bine pe care il vedem noi “bine” este un bine autentic, deja au fost luate in considerare toate aceste aspecte de trai sanatos, echilibrat, in forul nostru interior, prin insasi constiinta noastra, prin cercetarea intentiei si a motivatiei noastre, onest, responsabil, hranitor. 

In acest fel, concluzia sau constientizarea acestui bine, nu poate fi nici subiectiva si nici egoista, pentru ca nu ne are in vedere, doar pe noi, asa incat renuntarea vine dupa cum spuneam in pace sufleteasca, din o decizie clara, asumata, cercetata constiincios si nu ca o reactie mecanica, inconstienta, a unei suparari pe cineva, pe ceva anume sau pe noi, o retragere copilareasca insotita de frustrare. 

Cu alte cuvinte, nu renuntam la ceva sau la a mai face ceva din capriciu sau din nervi sau impotriva cuiva anume, ci luam decizia constienta de a ne opri sa mai facem un lucru anume, pentru ca e clar ca daca continuam in felul respectiv, producem prejudicii pentru noi dar si pentru cei din jur. 

In acest fel, in componenta renuntarii exista demnitate, claritate si compasiune, trei ingrediente din zona de valori care fac ca renuntarea sa fie o decizie asumata, care chiar daca nu convine celor din jur, nu poarta in continutul si nici in manifestarea ei acea incarcatura care judeca nedrept, care pedepseste, pentru ca nici nu ar avea cum si de unde. 

Renuntarea pe care o fortam cateodata cat inca nu ne este clar intr-un mod intern care ne sunt optiunile din acel moment sau cat timp suntem suparati pe cineva sau ne domina orgoliul, este o renuntare subiectiva si de aceea ea nu aduce liniste interioara ci, in cel mai bun caz, o detensionare pe moment. 

Renuntarea sanatoasa vine singura in urma unei constientizari, in timp ce renuntarea nesanatoasa ne-o impunem noi in urma unor “calcule” destul de subiective.

Renuntam de multe ori la a mai face anumite lucruri, din cauza unor norme sociale, din cauza unor invataturi considerate absolute, din cauza unor relatii familiale simbiotice disfunctional pe care nu reusim sa le gestionam, din cauza fricii de a nu fi judecati, din cauza dorintei de a nu fi considerati absurzi sau incapatanati, din cauza dorintei de a nu ne fi afectata imaginea, din cauza investitiei pe care am facut-o pana atunci in anumite relati si/sau proiecte de viata, din cauza unor orgolii, din cauza unui viitor pe care ni-l dorim intr-un anume fel sau intr-un singur fel sau credem noi ca e mai sigur si din multe alte motive care acopera la fel de multe alte sensuri. 

Si cateodata mergem intr-o alegere pana la capat fara sa ne mai uitam in stanga si in dreapta, fara sa mai fim atenti daca ne implineste sau nu ne implineste, daca suntem sau nu suntem intr-un compromis cu sine, daca face si aduce bine sau din contra, seamana pe cale, suferinta si conflict pentru un beneficiu material sau de imagine, al nostru sau, al altcuiva.

Orice alegere facuta la modul constient este o alegere intr-o destul de buna cunostinta de cauza, simtim cu un grad sanatos de certitudine un anume lucru si de multe ori avem si informatii pe masura, asa incat in acest proces nu exista acel chin interior in care ceea ce se intampla faptic, se lupta cu ceea ce am vrea sa fie sau am vrea sa credem despre ce se intampla.

Aceasta lupta este dureroasa si este asa pana cand ori ne devine clar ca este necesar sau potrivit sa renuntam la demersul sau ambitia din acel moment, ori gasim o modalitate foarte reusita insa nu si egal de benefica, de a ne (auto) convinge ca realitatea are cu totul alti termeni decat cei pe care ii vedem si mergem mai departe cu ce vrem in ciuda unor costuri psihice, emotionale, materiale pe care le inregistram si le platim. 

Renuntarea capata sensul de “a pierde”, doar atunci cand reducem sensul vietii noastre la a detine tot ce este trecator, prin existenta noastra materiala.

Renuntarea capata sensul de a fi pasiv, de a nu mai intreprinde sau de a nu mai face nimic, atunci cand ne raportam numai la extreme si cand ne-am obisnuit sa functionam dupa programul “lupta pentru a obtine”.

In acest program de viata “lupta pentru a obtine”, renuntarea nu isi are loc si nici nu isi gaseste vreun sens pentru ca am invatat sa credem ca “ daca nu luptam, daca renuntam la lupta, atunci nu mai facem absolut nimic si stam si nu vom putea obtine nimic din tot ce ne dorim ”.

Aceasta gandire este una dualista, bazata pe doi poli opusi, fara cale de mijloc si fara alte perspective de a ne uita la realitate, cu un continut semnificativ de disonante cognitive, care ne impiedica sa generam optiuni, alternative, abordari si actiuni efciente si mult mai sanatoase decat “lupta”, pentru a ne bucura de implinirea unor ganduri, visuri pe care le avem. 

Aceasta se intampla pentru ca asa am invatat, adica asa ne-am introdus in minte, asa am memorat.

Adica ce am facut de-a lungul timpului, a fost ca pe de o parte am redus semnificatia renuntarii la “a lasa balta”, “a te opri si atat”, “a ceda”, “a nu mai face nimic” si am lasat lucrurile asa in mintea noastra si pe de alta parte, am invatat ca “a lupta” este egal cu “a merge mai departe” sau ” a merge pana la capat”, ca “a lupta e solutia pentru a obtine” intelegand de aici ca e singura solutie, am pus egal intre “lupta” si actiunile prin care ne respectam drepturile si fiinta si am facut toate acestea, fara:

  • a ne mai pune intrebari daca lupta in sensul ei arhaic chiar daca traim vremuri moderne e cu adevarat singura varianta pentru a regla anumite dezechilibre in relatiile noastre,
  • fara a mai fi atenti la cum ne dispare uneori mult, alteori putin, sau din ce in ce mai mult, discernamantul motivati de astfel de asocieri mentale sau cum ne creste treptat investitia emotionala de ordin agresiv in comunicarea si in actiunea noastra,
  • si fara sa mai reflectam la ceea ce presupune de fapt mecanismul luptei si la ce produce el de fapt, pe termen atat scurt cat si lung, in viata, in relatiile si in corpul nostru. 

In experienta vietii insa, dincolo de asocierile mentale dupa care ne-am organizat mintea, reactiile, emotiile, relatiile si compotamentul, observam ca actul renuntarii  are o semnificatie mult mai larga ce aduce beneficii in toata organizarea noastra, in toate cele mentionate anterior. 

Intr-un limbaj mai colocvial, renuntarea inseamna “a nu te agata”, de pilda, de o situatie, un om, o stare, un gand, o idee, o relatie, un plan, un deznodamant, de a nu dori toate acestea, dincolo de mentinerea unui interes sanatos, coerent si constient in actul de traire pe care il implica relatia dintre noi si toate cele de mai sus. Cand ne agatam de ceva sau cineva, predam mult puterea noastra interioara, predam mult din capacitatea de a evalua, decide, sustine deciziile noastre, in exterior, devenind intr-o buna masura dependenti adica “orbiti” intr-o buna parte in discernamantul nostru, de acel “ceva” sau cineva. 

De asemenea, “renuntarea” mai inseamna a putea vedea clar sau mai clar realitatea intamplata sau realitatea faptelor si a putea lua decizia sa incetam investitia noastra intr-o relatie, afacere, demers, in loc sa mergem mai departe din orgoliu, din incapatanare, frica, snobism, simbioza disfunctionala, sperante desarte, intretinute nesincer de cei din jur.

Ce inseamna renuntarea in relatie cu Dumnezeu 

Renuntarea inseamna sa intelegem ca nici macar de Dumnezeu nu putem sa ajungem sa fim dependenti, pentru ca a fi dependenti de Dumnezeu, inseamna a ramane agatati de “Da-ne, Doamne” mai tot timpul si a nu mai face noi ca oameni mai nimic cu darurile pe care Dumnezeu le-a sadit in fiecare dintre noi, inseamna astfel a fi intr-o stare de cerere mai tot timpul si a ne trai viata asteptand ca Dumnezeu sa faca in locul nostru chiar si ceea ce putem sa facem noi.

A renunta la acest tip de comportament pare echivalent de multe ori cu a renunta la Dumnezeu, pentru ca noi credem in aceasta asociere, in acest tip de relatie cu Dumnezeu si aceste lucruri pe care le-am invatat din exterior sau le-am inteles noi in felul descris anterior, sunt prezente in mod activ in mintea noastra, determinandu-ne structura investitiei emotionale si comportamentul, facandu-ne sa fim pasivi in momente dificile, dar si in momente mai putin dificile ale vietii, in functie bineinteles si de temperamentul nostru cat si de educatia primita. 

Insa nu la Dumnezeu trebuie sa renuntam ci la ideea pe care o avem despre noi si Dumnezeu, idee care ne schimba comportamentul intr-atat incat nu mai stim nici cine suntem noi si nici ce putem si nici cine este Dumnezeu si cum se manifesta relatia dintre noi si el. 

Ce inseamna renuntarea intr-o relatie de iubire 

Intr-o relatie de iubire de multe ori divinizam un om intr-atat de mult incat ne spunem deseori ca existenta noastra nu mai are sens decat daca omul respectiv e prezent in viata noastra.

Apoi, daca e prezent, ne spunem ca existenta noastra nu mai are sens decat daca omul respectiv e prezent intr-un anume fel in viata noastra.

Ajungem astfel sa conditionam din ce in ce mai mult si omul si prezenta lui in viata noastra (conditionandu-ne in acelasi timp si pe noi) punand multa presiune asupra lui, crezand ca facem o  declaratie de iubire cand ii spunem “ca viata noastra depinde exclusiv de el”, “ca starea noastra de bine depinde exclusiv de el”, “ca increderea noastra este totala IN el” si alte afirmatii asemanatoare.

Sunt persoane care fug la un moment dat dintr-o relatie construita pe astfel de termeni si asteptari, in timp ce alte persoane aleg sa ramana in astfel de relatii si sa comunice ca acest lucru nu este sanatos pentru nimeni, putand face bineinteles acest lucru atat cat celalalt permite astfel de adevaruri care pot fi foarte noi si inspaimantatoare pentru el.

Acest tip de relatie care are la baza afirmatiile de mai sus, este o relatie care nu e constructiva, deoarece pe unul din cei doi il face complet neputincios si pe celalalt il face total responsabil de ceva ce nu e in responsabilitatea lui intr-o asa masura.

Toti avem o inima in piept si ea bate in pieptul fiecaruia dintre noi.

Avem toti aceleasi “dotari” de la natura insa nu le folosim, din cauza unor asocieri mentale care ne modifica comportamentul si ne fac pasivi, neputinciosi, speriati de oameni, decizii, implicare emotionala, asumare, responsabilitate, pe scurt ne fac speriati de viata si de traitul ei. 

Cei pe care ii admiram ca pot sa faca lucruri, sunt cei care isi urmeaza visul chiar daca nu sunt incurajati, sunt cei care fac concret ceva, sunt cei care isi asuma ca au dotari, si le cauta si cand le gasesc, le folosesc construind cu ele binele real din viata lor, ajungand apoi sa impartaseasca sanatos cu cei de langa ei darurile naturale si darurile pe care prin munca sanatoasa si prin participare sanatoasa in experienta vietii si in relatii, le-au facut sa fie active.

Renuntarea in aceasta situatie nu inseamna a renunta neaparat la omul iubit care pentru noi e Dumnezeu pe pamant.

Ci inseamna a renunta la a il mai vedea pe partenerul sau pe partenera noastra, ca pe Dumnezeu si pe noi, “agatati” de el sau ea. 

Cat timp suntem oameni, sau “imbracati in fire”, putem sa il traim pe Dumnezeu si traindu-l, putem sa il si cunoastem. Firea se poate impleti cu Dumnezeu, insa Dumnezeu, prin fire, se imparte.

Asa incat un om, nu poate fi cum este Dumnezeu, decat in masura in care il traieste cu adevarat in sine si ii manifesta cat mai mult din calitati si din cunoasterea de ansamblu si nu are cum, ca fire sau fiinta intrupata, sa fie pentru toti, asa cum este Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, respectiv pentru intreaga fire .

O relatie sanatoasa de iubire sau o relatie autentica de iubire este cand fiecare din cei doi, e constient sau cat mai constient de apartenenta sa la un Eu mai mare, la un Eu nelimitat, la acelasi Eu nelimitat, la propriul SINE neconditionat, prin care ia de fapt nastere cu adevarat, relatia de iubire.

Si atat timp cat intr-o relatie niciunul dintre parteneri nu devine idol si nu se substituie niciunul celuilalt, ci se bucura amandoi de ceea ce pot pune impreuna in spatiul relatiei care e comun ca din el sa se hraneasca la modul reciproc, relatia este functionala si iluminatoare pentru ambii parteneri.

Aici e de mentionat ca uneori relatiile de iubire sau de cuplu se pot incheia, e in felul vietii si acest lucru, insa oricum s-ar incheia e bine sa pastram o viziune valorizanta asupra omului in general si in particular a fostului partener ca om si  ca fiinta, si sa nu ne gandim ca renuntam, la o persoana atunci cand incheiem o relatie cu cineva, sau ne detasam o perioada.

In realitate nu avem cum sa renuntam la o persoana, pentru ca ea nu ne apartine si de fapt nu se renunta la un om, ci se renunta la ideea de a mai face “un ceva anume” impreuna cu un om, la un moment dat sau de la un moment dat incolo, renuntam la a mai investi in relatia cu persoana respectiva, renuntam la a mai fi in relatie cu cineva, sau renuntam la a mai fi in acelasi fel ca pana in momentul x in relatie cu cineva, renuntam la un anume tip de gandire si la un anume tip de comportament al nostru, prin care si noi contribuiam la relatie ca ea sa functioneze in felul in care functiona.  

Usa sufletului nostru e bine sa nu o inchidem in general in viata, fara ca acest lucru sa insemne ca ne asezam intr- asteptare nesfarsita ca cineva sa se intoarca, sa evolueze, sa se vindece, sau relatia sa se reia.

Cand nu mai avem o viziune comuna asupra aspectelor esentiale, ne luam “la revedere” unii de la altii daca este cazul, intr-un mod matur si mergem mai departe, lasand deschisa poarta catre viitor, catre a trai o iubire implinita cu cine vom decide si vedea ca e dispus sa ofere implicare, hrana , investitie sanatoasa sau cat mai sanatoasa, in a participa la viata, impreuna.  

Ce inseamna sa renunti la un plan, un scenariu de viata, o idee, o viziune 

Ne blocam de foarte multe ori sau, ne fixam de multe ori in viziuni, idei si perspective care nu ne (mai) ajuta in timp ce viata merge mai departe si sunt atat de multe de descoperit.

Ideile noastre pot avea toate un sens al lor pentru un timp, chiar daca unele idei au viata scurta. Putine idei au sens pentru o viata si acestea sunt in general, lucrurile simple care tin de faptul evident ca exista Viata, tin de un sens interior profund al existentei noastre si al calatoriei noastre pe acest pamant, in timp ce orice altceva in lumea formei este variabil si imbracat in forme care mereu, mereu, se schimba si uneori, se si consuma.

A renunta la o idee care ne-a fost far calauzitor, poate fi destul de dureros pentru ca renuntand la a ne mai ghida dupa ideea respectiva ne despartim de fapt de tot scenariul de succes pe care l-am imaginat bazandu-ne pe ea si in plus, ne despartim de o imagine a noastra atingand acel succes. 

Aceasta lasa un gol in noi si atentia noastra intr-o prima faza cade pe acest gol. Acest “gol” este insa numai aparent. Este doar o lipsa momentana de idei, pana cand structura noastra se elibereaza de planurile care nu mai sunt de actualitate si incepe sa permita informatii noi pe masura ce ne actualizam, care ne aseaza mai bine in prezent si in relatie cu un viitor care e mai potrivit cu nivelul nostru actual de perceptie, de evolutie umana, profesionala, spirituala.

Cu cat ne opunem mai mult, cu cat fortam mai mult lucrurile sa se intample doar pentru ca am avut un crez candva sau pentru ca am investit mult in materializarea lui desi investitia poate fi considerata “pierdere” de mult, cu atat mai mult traim o stare de conflict.

Atentia noastra trebuie sa fie in prezent, la dinamica vietii si a experientei si a ceea ce simtim, gandim, a felului in care se relationeaza toate acestea acum, in momentul vorbirii si nu la filmele pe care le avem in mintea noastra si pe care ne straduim cu orice pret sa le fortam aducerea din trecutul in care ni le-am formulat in minte, in realitatea din acum, neschimbate, neaduse la zi, neverificate nici cu cine suntem azi si nici cu felul in care arata viata noastra azi sau viata in general, tot “azi”. 

Cu atentia mai mult la cum fortam scenariile noastre, “acele” scenarii de “atunci” sa intre in realitatea de “acum” si nu la dinamica realitatii care este mai complexa decat scenariile noastre si tine cont de mult mai multi participanti, fiecare din acesti participanti avand dorinta si vointa lui, decat noi si cei care joaca in rolurile din filmul pe care l-am imaginat, cu atat mai mult avem libertatea de  adapta scenariul la prezent, avem libera creativitatea si suntem in masura sa generam solutii si alternative noi, care ne pot duce intr-un punct mult mai implinitor decat cel pe care l-am imaginat candva.

Asa incat, sunt momente in care avem de renuntat la forma initiala a planurilor noastre cat si la orgoliile de a le impune unei vieti care poate, a creat intre timp o alta perspectiva pentru noi, de a ni le impune noua cei care indraznesc sa spun ca suntem diferiti de cei de “ieri”, si celor din jurul nostru care nici ei nu mai sunt cei pe care ni i-am imaginat noi ca sunt, candva.

Ce inseamna sa renunti la un obicei

Renuntarea la un obicei nu inseamna a il inlocui cu altul. Aceasta se numeste inlocuire. Renuntarea la un obicei inseamna a nu mai practica, intreprinde, face actiunea respectiva, fara a cultiva expres pentru acest lucru un alt obicei, fara a transfera practica, compensatia si actiunea intr-o alta forma a altui obicei. 

Acest lucru poate fi fortat sau poate fi prin constientizare, din convingere interioara. Cand ne impunem sa renuntam la fumat, de exemplu, uneori ne reuseste insa exista costuri aditionale in functie de cat de mare este dependenta si de ce anume compenseaza actiunea de a fuma, in psihicul, emotionalul si relatiile noastre.

Insa daca vom lucra la valorile de sine, la modul constient stiind ce facem si avand atentia in momentul actiunii si la contextul in care suntem si nu aplicand fara discernamant retete, acest lucru destinde mult fiinta noastra pe interior, si ne aseaza intr-o armonie interior – exterior, in care anumite obiceiuri de comportament, nu mai au justificari inconstiente.

Mai mult decat atat, prin lucrul pe scara de valori, ne alimentam din ce in ce mai mult dintr-o sursa mai curata, mai subtila, din energia spirituala pe care o avem in acelasi timp in care  libertatea noastra se dezvaluie intr-un mod firesc si sanatos.

Astfel anumite obiceiuri pe care le avem si care au in programul lor in primul rand conditionari mentale si emotionale si abia apoi ceea ce numim toxine, devin din ce in ce mai incompatibile cu noi, iar gestul de a fuma nu se mai sustine din interior prin diverse mecanisme de evitare/aparare de anumiti factori stresori. 

De aici si pana la momentul in care vine pur si simplu un gand care pentru noi inseamna a constientiza ca nu mai are pur si simplu sens sa mai fumam, este doar un pas, iar renuntarea care ii urmeaza este naturala si fara revenire pentru ca de fapt, a fuma, nu mai reprezinta pentru noi, o optiune, o dorinta, in contextul noului nivel mental, emotional, uman, la care am ajuns prin propria noastra dezvoltare. 

In acest context de mai sus, si nu numai, a renunta are sensul de a ne opri. Practic este vorba despre a avea o intelegere noua, mai aproape de realitatea obiectiva a noastra si a situatiei sau starii in care suntem, o intelegere care nu mai poate sustine anumite atitudini si comportamente, generandu-se firesc din interior, o atitudine si un comportament aliniat cu aceasta intelegere care opreste investitia psihica si emotionala in gestul de a fuma. 

Ce inseamna sa renunti la a exprima pareri 

A renunta la exprimarea unui punct de vedere intr-un dialog, la un anumit moment dat cand spatiul dialogului nu mai permite inca o parere, nu inseamna a renunta la adevarul care credem ca ne reprezinta in acel moment, daca ramanem intr-un mod intern apropiati de propria parere si dupa ce am ascultat la modul obiectiv expunerile celorlalti, ci inseamna a renunta la a il demonstra cu orice pret, inseamna a renunta la a il impune, inseamna a nu insista cu el peste acea masura sanatoasa a propriului bun simt si a respectului fata de sine. 

A nu impune propriul adevar, inseamna a lasa loc adevarului sa se manifeste in constiinta tuturor, la momentul potrivit chiar daca acest moment nu e atunci, pe loc, si chiar daca astfel exista posibilitatea ca adevarul sa infirme sau sa completeze, ajusteze pa alocuri, adevarul nostru.

Este absolut normal si uman sa ne prezentam sau sa ne explicam punctul de vedere. 

Uneori insa acest lucru intamplandu-se intr-un context in care exista opinii diferite si dorinte diferite, poate sa produca o incalzire a atmosferei din care sa rezulte o presiune ce se rasfrange asupra tuturor participantilor la dialog.

Daca adevarul si armonia este ceea ce conteaza, a renunta la a ne mai prezenta/explica/exprima parerea in momentul in care temperatura creste mult si presiunea generata poate induce actiuni ce pot fi regretate, ar trebui sa fie relativ usor.

Daca a avea dreptate este insa ceea ce conteaza, atunci va fi destul de dificil si chiar daca stiind anumite reguli vom renunta la a ne impune o parere pe moment, starea noastra emotionala va fi una conflictuala, pentru ca nu ne-am implinit dreptatea de moment pana la capat, celalalt nu ne-a zis “asa e, ai dreptate” si va fi una conflictuala pentru ca prin dorinta noastra de a impune adevarul nostru am crescut temperatura, interna de aceasta data, mult.

Renuntarea in acest caz, in care renuntam sa ne mai spunem parerea dar ramanem cu o stare conflictuala in urma, nu este una voita constient, nu reprezinta o alegere asumata si deci nu e autentica, ci este una fortuita pe care ne-o impunem din ratiuni cum ar fi de pilda, sa nu ne judece ceilalti, sa nu creada despre noi ca suntem dominatori, de teama de a nu se spune despre noi altceva decat ne-am dori noi sa se spuna sau pentru ca vedem ca nicicum nu avem posibilitatea de ne convinge partenerul de dialog sa adopte ce ii spunem noi si atunci renuntam, dar renuntam intr-un mod superior, cam de genul “vad ca nu am cu cine sa vorbesc” sau tacem insa plecam acasa cu “cearta in mintea noastra”. 

In acest caz, renuntarea nefiind autentica, nu are un efect terapeutic sa spunem, nu produce o linistire iluminatoare, aducatoare de idei si perspective autentice si noi, acest lucru aducand si o normalizare a temperaturii (presiunii) in spatiul intern cat si colectiv de dialog.

Pentru ca stim sau nu stim, functionam dupa prioritati si fiecare dintre noi are constient sau inconstient o piramida de prioritati. 

Astfel daca pentru un om a fi bun este (constient) o prioritate, primul gand care ii apare firesc intr-o interactiune, este cum sa faca sau sa fie, sau sa implineasca acest “a fi bun” in clipa de moment. Ii vine apoi natural, firesc, sa genereze din aceasta prioritate si din aceasta preocupare, o atitudine si un comportament care sa aduca in exterior acest “a fi bun”, aliniat la situatia de moment. 

Comportamentul pe care il avem, urmeaza propria prioritate, ceea ce este pentru noi in general prioritar in sistemul de valori, in felul in care ne organizam aceasta prioritate pe interior prin sistemul de credinte, chiar daca noi suntem sau nu suntem, constienti de acest lucru. 

Si din nou, daca prioritatea noastra este sa avem dreptate si acest lucru e foarte valoros pentru noi din punct de vedere interior, e un mecanism de auto-reglare, atunci vom incerca sa o obtinem ori de cate ori exista un diferendum de idei si vom reactiona pur si simplu fara ratiune, in virtutea acestei prioritati. Pentru ca de ea, de aceasta prioritate, de dreptatea castigata depinde starea noastra din interior. 

Pacat insa ca nu sesizam de multe ori aceste lucruri, pentru ca in multe din situatii cand ne dorim dreptate atat de mult, s-ar putea sa o obtinem insa e posibil ca doar cu atat, doar cu dreptatea respectiva sa ramanem.

A renunta la a ne mai exprima parerea, nu inseamna sa inregistram o pierdere desi de multe ori ne simtim emotional asa, cat inseamna sa alegem in a ne opri sa ne mai exprimam parerea, inseamna sa alegem constient sa incetam a o mai exprima deoarece dintr-o anumita perspectiva, acest lucru inseamna sa ramanem demni si sa ne pastram integritatea in loc sa ne castigam cu pretul ei, dreptatea.

 Ce inseamna deci a renunta? 

Inseamna a fi constienti de conditionarea pe care o avem in legatura cu un aspect/persoana/situatie/obiect/idee/stare anume si care ne trimite in inconstienta, mecanica, absurd.

Inseamna sa fim dispusi sa privim lucrurile asa cum sunt si sa acceptam ca ele au sau capata o alta forma uneori sau deseori, decat cea pe care o vrem sau pe care au avut-o pana in acel moment.

Inseamna a lasa lucrurile asa cum sunt atunci, in clipa, pentru ca ele oricum in momentul de acum sunt deja asa cum sunt si a lucra la perspectiva noastra de unde poate rezulta o actiune adaptata la moment, o actiune constructiva care nu mai pune presiune pe moment, ci conlucreaza cu momentul pentru a ne aseza si noi si el, intr-un impreuna care sa imbratiseze atat schimbarea sau adevarul care a aparut, respectiv pentru a ne aseza intr-o noua forma de manifestare, gandire, actiune sau comportament, care in loc sa constranga si sa creeze tensiune, poate sa aduca claritate, nou, autentic si eliberare. 

In cele din urma a renunta la ceea ce ne tine strans intr-o gandire fixa, intr-un comportament care poate fi rigid, abuziv, ori obsesiv, fara putinta de a ne mai dezvolta, inseamna a pasi in lateral pentru a ne uita in primul rand la noi si a elabora astfel si alte perspective pentru ce anume ne dorim. 

Intr-o gandire de tipul constient, care nu are numai polii extremelor activi,  exista multe alte optiuni si renuntarea se implineste mai usor, de unde vine si incurajarea de a ne dezvolta gandirea creativa, gandirea critica, trairea constienta in momentul vorbirii/actiunii, flexibilitatea in gandire, atitudine si comportament.

Astfel renuntarea inseamna a accepta cu constienta realitatea de moment, a nu te opune cand devine evident la un moment dat ca ce a fost pana atunci s-a terminat sau ca s-a terminat in felul in care a fost pana atunci, inseamna a accepta ca a intervenit pe undeva, schimbarea.

A pastra cu orice pret ceva, respectiv a insista cu orice pret pentru ceva care devine evident la un moment dat ca isi naste o alta forma sau ca din acel moment incolo se intampla in alt fel, sau nu se mai intampla, nu e decat o forma prin care ne reducem la …. absurd.

Cand ne reducem la absurd, suntem in extrema in care mergem inainte si in virtutea inertiei cu orice pret si dupa ce lucrurile se intampla intr-un fel sau altul, ne dam seama ca “orice pret” este prea mult si ca fiecare moment, aspect, principiu, om, situatie, lucru, plan, dorinta, vis, proiect, are un echilibru al lui si ca orice pret nu se mai aplica.

Locul pe care il avem in noi si in viata pe care o traim, niciodata nu e gol si cand ceva se indeparteaza intotdeauna altceva isi face loc sa apara. Doar ca este necesar un timp pana cand ceea ce apare capata o forma mai concreta pentru noi, ca sa si observam ca acest lucru se intampla. 

Avand atentia insa prea mult la ceea ce avem si nu percepem ca natura a ceea ce avem si suntem este schimbatoare, este greu sa observam ca in fiecare clipa viata ne ofera forme noi de experienta si manifestare, ca mereu ceva se termina si altceva incepe si ca acesta este felul vietii de a fi si ca intelegandu-l e in avantajul nostru putamd avea discernamantul de a observa unde este “mana vietii” si unde este “mana omului” care schimba el ceva, in avantajul lui sau doar al lui, cum se intampla deseori. 

Acest lucru nu inseamna insa sa ne ducem iarasi in extrema si sa traim diluat, fara implicare si cu usuratate, fara sa mai investim in planuri sau dorinte, fara sa iubim, fara sa ii asteptam cateodata pe cei de langa noi sa ia decizii si sa se hotarasca, sa isi depaseasca praguri ale lor in care au stat prinsi de propriile ganduri, pe ideea ca sa nu mai investim in relatiile si situatiile care ne scot din zona de confort. 

E mult de invatat despre discernamant si despre a fi constient in actul de a fi si de a trai aceasta viata. 

Viata nu ne ia nimic si ne ofera intotdeauna totul si stie cand este momentul pentru ne prezenta o alta optiune sau o experienta noua in felul in care, desi nu credem, avem nevoie pentru a evolua, pentru a intelege altfel lucrurile, pentru a ne deschide sufleteste si mental, pentru a deveni mai constienti, sau pentru a fi mai aproape de ceea ce ne implineste cu adevarat, fie ca este vorba de o stare sufleteasca, de o relatie, de o noua directie in viata sau de concretizarea unor lucruri in planul material.

Doar ca noi ne atasam prea mult de ceea ce avem si vrem sa tinem totul vesnic neschimbat daca s-ar putea, precum fotografia in rama si nu pastram o curgere fireasca dar si constienta a vietii in interiorul nostru si in ceea ce numim, sir de experiente.

Felul de a fi al vietii este sa curga.

Nicio clipa nu e aceeasi clipa in continut, desi in forma pare adesea ca nimic nu e schimbat.

Aceasta pentru ca fixati in forma, in poza de moment a vietii, uitam de continut, uitam de pulsul ce insufleste forma si care in fiecare clipa e in circuitul lui care duce si aduce, informatii, ganduri, emotii, sentimente, combinatii dintre ele care apoi ajung si in forma, in alta forma, mereu in alta forma in campul actiunii si al creatiei in planul material, prin gesturi, cuvinte, actiuni si inseamna in final ceea ce numim noi, experiente. Si relatii. 

Si exista un proces perpetuu de reciclare al gandurilor, emotiilor, planurilor, obiceiurilor noastre pe care il infaptuieste viata si biologia noastra in ideea de a ne oferi un camp mereu mai sanatos de exercitiu, experienta sau manifestare in care sa descoperim in multe si diverse feluri calitatile pe care le avem, sa ne descoperim din aptitudini, sa ne descoperim creativitatea si bogatia spirituala, sa ne descoperim esenta, dincolo de tot ceea ce continem ca aspecte care uneori sunt mai rigide sau mai contradictorii si sa ne bucuram in acelasi timp, de tot acest proces.

Cand evidentul se intampla si ne opunem, nu suntem parte din acest proces. Devenind absurzi, nu cream din spatiul vietii. Ne constrangem astfel la mai multa suferinta decat e deja.

Mai practic sau mai filosofic, ca o concluzie la articol, in realitate, nu depindem de nimic, de propriile pareri, de propriile idei, de relatii, de ce avem sau de cine suntem, de diplomele noastre, de statut, de bani, sau de locul in care suntem.

Suntem ceea ce experimenteaza sau traieste toate aceste lucruri, suntem ceea ce aduce in realitatea colectiva, combinatii de aspecte infinite pe care le purtam in interior, atat cat este locul, timpul, cazul, in contextul de moment dupa o stiinta cosmica scrisa in adn-ul nostru si din care din exterior, primim destul de putin ca informatii si invatatura.

Acest lucru inseamna un proces intern de miscare si creatie, de constientizare si de dezvoltare a propriei constitutii umane pentru a face acest lucru si ar trebui sa ne aduca bucurie si implinire nu doar individuala, ci si colectiva.

De renuntat nu trebuie sa renuntam la absolut nimic, ca ceva obligatoriu, insa daca ne dorim sa accesam si sa traim un bine autentic, ne putem permite sa fim cel putin deschisi la adevarul de moment, care ne arata ce inseamna “binele autentic” si sa lasam la o parte granitele de gandire momentane, pentru a ne lumina, deschide catre perspective noi pentru a il trai prin fapta.

Astfel, depasind la modul constient momentele de  exces de ambitie personala sau de teama de a nu mai avea nimic, de a nu ramane singuri, multe isi gasesc pacea, sensul si se implinesc si intr-o armonie personala si in una colectiva.

Si cand simtim ca ne incrancenam, sa dam drumul la incrancenarea pe care o punem in propria actiune. 

Pentru ca intotdeauna clipa pe care o vom trai apoi, va fi iluminatoare.

Si acest lucru nu inseamna a fi pasivi ci a fi activi in directia “binelui real” sau autentic.

Daca credeti ca articolul poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,

Autor, Alina Mihai 
Coaching • Consiliere • Terapie
Sedinte individuale si evenimente