Cum trebuie sa fii, ca un fluture sa se aseze pe buzele tale ?

Si oare, cum trebuie sa respiri ca un fluture sa poata sa ramana un timp pe buzele tale?

Nemiscat, in pace, linistit …?

Poate ca simplu.

Acel gen de simplitate care face ca respiratia sa fie linistita.

Acel gen de simplitate care face ca miscarea fiintei tale sa fie in acord si ritm cu miscarea experientei, a mediului, a relatiei din care faci parte, creand in acest fel senzatia de nemiscare.

Acel gen de simplitate care face ca pacea sa existe in tine constient, orice ar fi ceea ce te atinge si oricare ar fi trairile pe care aceasta mare masa colectiva de ganduri si emotii, de vibratii si de unde, le inspira “suprafetei” tale, interfata prin care ca tu ca om profund, te intersectezi cu lumea care se creeaza prin impresiile noastre subiective.

Acest gen de simplitate vine  din ceea ce inseamna o stare naturala a mintii si nu din supranaturalul ei … stare naturala, creata prin eliberarea mintii de artificiu si formalitati, si masiv de presupuneri in ceea ce priveste realitatea si ceea ce se intampla.

Orice este in mintea noastra supranatural, special, creeaza o diferenta (mare) de realitate intre realitatea pe care o traim “uzual” si momentele “speciale” in care suntem … altfel, in care experimentam supranaturalul, stari extinse ale constiintei, senzatii si intensitati emotionale care ne umplu inimile si corpurile de emotii, pe care in mod uzual nu le traim.

Devenim astfel, dependenti de stimuli si de instrumente si de stari sau de intensitatea lor, de imaginatie, de diverse experiente care scot din noi maximum de intensitate si impartim clipele de viata in clipe normale sau banale, pe care le interpretam ca neavand valoare si clipele speciale carora le asociem calitatea de a avea, valoare.

Amprentati de ceea ce numim “special”, traim apoi, clipele considerate a fi “banale” ale vietii, cu chipurile intristate avand sentimentul ca suntem obligati sa le traim, ca nu avem incotro, ca asta este, vin cumva cu toate la pachet, traim ceea ce numim noi “normalul” vietii noastre confundandu-l pana la un punct cu ceea ce traim “uzual”, saraci si neimplicati emotional, cu mintea in asteptarea momentelor “speciale”, care ne lumineaza fata doar prin simplul fapt ca ni le amintim sau ne imaginam deja, ca le traim.

Si atunci, ce se intampla ?

Prinsi intr-o acuta separare de prezent de fapt, prinsi intr-o acuta separare de momente si trairi, prinsi intr-o apreciere subiectiva a lor, prinsi intr-un atasament de clipele speciale, traind pe bucatele si pretuind pe bucatele ce traim, traimd de fapt ideea noastra despre “clipele normale”, ideea noastra despre “saracia” lor, ideea noastra despre lipsa lor de potential … special, alergarea noastra dupa supranatural, dupa special, creeaza in partea lor de trai interior si viata, realitati pe care le traim la fel de mult, mental.

Si toate acestea, acest trait al vietii cu o mana intinsa dupa “acel moment special” si cu celalalta mana intinsa sa respinga “acest moment banal”, ajung la un moment dat sa ne complice viata atat de mult incat “banalul” si “specialul” ajungand in “complicat”, ne invita sa le observam cu viata, si cu mintea, si cu trupul, si ne dau in dar  “surpriza”, intr-un prim moment, de a vedea ce anume oare altceva decat ….. valoarea si frumosul din normal, decat … faptul ca “banalul” e o judecata de valoare si atat, supranaturalul si specialul, dizolvandu-se odata cu acest lucru, ca idee si concept, sau ca atractie de a scapa de un moment, “banal”.

Si poate, cu cat surpriza e mai mare, ceea ce ramane apoi, si chiar ramane, este un moment de viata, valoros si de pretuit, mereu, asa cum este el.

Simplu.

Si fluturele, simte asta. Si se aseaza.

Cu drag,