De multe ori spunem ca “pacea apare numai dupa furtuna”, din ideea de a accepta mai usor furtuna. O conditionare pozitiva, insa doar in aparenta.

Pacea este deja, inainte de furtuna si independent de orice furtuna, ca sentiment fundal, pe care se traieste viata.

De aceea, cand experimentam starea de pace autentica, avem senzatia ca am regasit-o. Pentru ca o stim deja.

Furtuna are aici, sensul de acel tumult interior pe care omul in miscarea lui catre propria sursa aceeasi cu sursa tuturor, il traieste uneori. Si are sensul si de acel tumult exterior, pe care omul in miscarea lui catre aceeasi sursa, il resimte uneori ca existand in experienta lui de viata.

Cand spunem ca pacea apare doar dupa furtuna, acest lucru este doar ceea ce percepem noi din existenta pacii, care e conditionata in mintea noastra de furtuna.

Pacea si furtuna nu sunt insa legate intrinsec, nu exista o legatura indisolubila lasata in acest fel de la natura, pentru ca in esenta totul pleaca de la un singur spirit, pe care il experimentam ca stare atunci cand depasim tumultul ca experienta invatata.

Legatura dintre ele e creata la nivel mental de om, in cautarea lui de secole de a se adapta si de a accepta mai usor tumultul, gandindu-se la pacea care se intampla dupa si intelegand astfel indepartat intr-un anume fel de cunoasterea interioara a pacii originare, tumultul, ca pe o conditie necesara pentru pace.

A crede ca pacea exista numai dupa furtuna este echivalent cu a spune ca pacea este rezultatul furtunii atunci cand furtuna respectiv tumultul se incheie, si este echivalent cu a spune ca soarele exista numai cand dispar norii, ca existenta lui este generata de disparitia norilor.

Ori soarele exista in permanenta. Noi nu il mai vedem de nori si nu ii mai percepem existenta, pentru ca in acel moment de “nori” al vietii noastre, credem ca norii sunt tot ceea ce se intampla.

Cu drag,