Un om care traieste haos la un moment dat in viata lui, isi creeaza in chiar acele clipe, posibilitatea de a trai la un moment dat, reversul. 

Ceea ce numim noi “haos”, acea traire care simtim ca ne dezmembreaza viata, psihicul si firea, nu exista fara ca in “fondul” si “substanta” ei sa nu fie si altceva care ne sustine in timp ce ea se manifesta.

Precum floarea care are o tulpina prin care isi primeste seva care o creeaza si sustine, asa si orice forma de manifestare a noastra, are in spate un “suflu”, un fir de viata, din esenta care ne insufleteste. 

“Haosul” e doar o forma de (re)organizare a firii, a perspectivei, a psihicului nostru si a trairii noastre, pe cu totul alte baze decat cele de pana atunci.

“Haosul” e o contradictie intre “viata” si ce intelegem noi din ea, o contradictie care se arata pentru a fi vazuta si pentru a crea prin experienta constientizarii ei, o armonie intre noi si “viata”, pentru a permite o aducere in manifestare, prin ganduri, prin emotii si prin fapte, cat mai mult din esenta care ne insufleteste, din seva care ne sustine, din “viata” care ne-a creat si care prin noi, continua sa existe. 

Tot ceea ce traim la “suprafata” prin manifestarea noastra, e un “suflu” caruia ii dam directie prin ceea ce credem noi ca inseamna viata, cand de fapt, viata este … el.

Atat avem nevoie, daca “haosul” devine experienta, sa ne amintim in primul rand de “suflul” care e in noi si care inseamna viata si “sa ne asezam” apoi, cat mai concret, mai simplu si mai congruent in el, pentru a cerne, inca o data, iluzia de adevar, interpretarea de realitate, din gandurile si din comportamentul nostru, lasandu-l sa ne indrume, din interior. 

“Haosul” nu e obligatoriu.

Pana la un punct, e o consecinta pe care am creat-o, partial individuala, partial si colectiva, in timp ce de la un anume punct incolo, el exista doar cat si daca, il (mai) alegem noi punandu-ne atentia pe ce este “in afara”, uitand de “viata” care este, in interior.