Admiram de multe ori, copiii.

Si ne dorim, metaforic vorbind, sa fim din nou copii, ceea ce ar putea sa insemne ca am dori sa ajungem la acel fel de a trai fara griji si ca adult, la acea exprimare naturala din interior si tot asa.

Insa, daca e sa ne uitam in acesti termeni la sensul nostru de a evolua, inseamna sa ajungem sa traim intr-o mare simplitate, sa ne pastram curiozitatea in fata vietii, sa fim disponibili sa invatam si sa ne bucuram sincer ori de cate ori invatam ceva si sa o facem din orice si mai mult prin experienta, asa cum o fac formidabil si frumos, copiii in primii ani de viata, pana incep sa isi insuseasca din exterior, in toate sensurile “lucruri” de care mai apoi, le vine greu sau foarte greu sa se desparta. 

Copiii cauta si afla din interior.

Iar viata este doar un “mijloc”, un “camp de experienta” pentru a afla, pentru a lasa inteligenta din interior sa se exprime si ei doar sa se bucure cand vad cum si prin intermediul lor, se intampla acest lucru fara sa isi doreasca sa conserve o experienta. 

Uneori, copii cad si se lovesc si pentru ca nu si-au insusit inca multiplele noastre teorii despre durere, plang putin, dupa care se ridica fara sa le fie afectata curiozitatea si bucuria de a descoperi, fara sa le fie afectata dorinta de a trai, care la acea varsta, poate e mai aproape de realitate daca o punem sub forma de dorinta de a experimenta. 

Pentru ei, durerea e o experienta momentana, pana cand in atentia lor apare altceva care este mai interesant. 

Copiii nu fac nimic din ce facem noi ca adulti, pentru a se readuce in starea de “simplu”, pentru a fi din nou curiosi, pentru a se bucura de descoperire oricat de “marunta” ar fi ea. 

Traiesc din interior realitatea, si atat.

Asa incat, daca am avea curajul sa lasam “inteligenta din interior” sa ne indrume, sa ne invete din interior ce inseamna “a fi” si a trai firesc viata, dinauntru, fara sa ii indicam noi ce anume sa ne spuna, cum anume sa ne indrume, realizand de fapt iluzia acestui lucru, am putea trai aceasta simplitate de “a fi” mereu, si noi ca adulti.

De ce curaj?

Pentru ca pentru inceput ar trebui sa ne punem increderea in ceva ce nu (mai) cunoastem, ori am identificat aceasta parte a noastra pe care credem noi ca o cunoastem cu ceva ce noi nu suntem per total, ori a avea incredere in noi, adica in interior, inseamna pentru noi cei obisnuiti sa credem in foarte multe lucruri si mai ales in noi intr-un anume fel, un risc pe care este greu sa ni-l asumam.

Si e mai usor de asumat acest risc, cand ne punem increderea intr-o practica anume sau o forma de ritual, mai intai, prin care credem ca ajungem in interior si in contact cu noi.

Insa, si acesta, e un risc. Riscul de a crede in “ceva” ( a nu se intelege va rog, ca o spun peiorativ), mai mult decat in ce inseamna “a fi”.

Iar ce inseamna “a fi”, e o experienta continua de traire si descoperire prin tot ceea ce inseamna viata.

Aici e frica.

Pentru ca “a fi”, nu e o invatatura fixa, la care sa ne intoarcem cand ne este greu, pentru a ne simti in siguranta.

Insa aici e si echilibrul.

Pentru ca traiesti de fapt, cea mai autentica invatatura, pe care o iei din tine si o faci direct, tot timpul, avand ancora de fiecare data in “lumina” din interior, atunci cand treci prin “umbre”.

Si aici este si viata.

Pentru ca prin practici de aducere la simplu si ritualuri, atentia e activa doar cand sau mai mult cand practicam forma noastra de aducere la simplu sau ritualul, iar observatia e deja directionata sa selecteze un “ceva” anume prin filosofia pe care se sprijina practica sau ritualul, ori asta inseamna sa avem deja, din start, un cadru care separa in timp, ceea ce invatam sa observam de ceea ce am putea sa observam liber, fara cadru.

In acest fel, pe termen lung, observatia isi pierde sensul.

Pentru ca invatam sa vedem intr-un anume fel si un ceva anume, in timp ce a observa, inseamna sa fii alert, lucid, liber de astfel de cadre si sa iei si sa inveti ce este relevant pentru viata si evolutia personala din acel moment,  in contextul respectiv, din absolut orice, tot timpul, ramanand alerti in acest fel, si pe termen lung.

Si aici este si viata, pentru ca avand observatia libera de cadre, atentia este in prezent, iar prezentul il percepem ca pe un moment nou de fiecare data, fiind insa constienti ca exista pe axa timpului uman si ce numim “trecut” si ce numim noi, “viitor”. 

“Trecutul” insa nu mai este un reper absolut pentru ce traim acum, nu mai e “canalul”, filtrul, fereastra unica prin care privim experienta de acum, nu ne “spune” ce sa intelegem din ce traim, nu e ghidul exclusiv, iar atentia nu e la viitor, ci la ce traim acum si cum, constienti fiind insa, ca de aici se naste ceea ce urmeaza sa fie, “viitor”.

Exista deci atentia la viata.

Nu traim intamplator, nepasator, indiferenti, rupti de tot si toate, ci din contra este vorba de o atentie conjugata si completa in clipa de acum, stiind ca ce punem noi acum in clipa, are o importanta pentru viitor, insa aceasta importanta nu devine o povara, nu devine o misiune, nu devine o grija care naste anxietate, pentru ca ne-ar lua din clipa de acum, ci ramane doar un fapt stiut, care ne aseaza in clipa cu acea atentie la viata, care vine din respect fata de ce traim acum, orice ar fi sa fie. Pentru ca este experienta noastra.

Cu atentia la ce am stocat, traim din amintiri, din memorie si de aici cream realitatea din prezent, pana cand reusim sa nu mai proiectam trecutul in prezent, pana cand reusim sa dam valoare de nou clipei pe care o traim, dandu-ne o sansa la experiente care sunt noi, si pentru noi. 

Si aici e si libertate.

Pentru ca “a fi” nu iti (mai) ofera un rol, nici de om simplu, bun sau rau si nici de maestru, pentru ca orice rol pe care il preferam sau cautam, e tot o identificare si ca atare o limita in ceea ce inseamna “a fi”.

Si un om care se blameaza crezand despre sine insusi ca este doar un om rau, ca nu stie nimic, ca nu poate nimic, traind din aceasta generalizare care nu este reala dar pe care o facem noi sa fie asa atribuindu-ne-o, cat si un om care crede despre sine insusi ca este un “maestru”, sunt deopotriva de limitati de identitatea pe care si-au ales-o, in ceea ce inseamna “a fi”.

Orice rol care ne ofera o identitate anume, este tot un cadru. 

In ceea ce priveste pe “a fi”, aici in viata noastra pe pamant, nu exista titluri care fac diferenta de valoare intre noi sau ne dau valoare, exista doar expresie de sine si atat, exista doar “a face” din “a fi”, inseamna a trai din interior, din valoarea care e in noi si nu din cea care vine dintr-un titlu. 

“Titlul” pe care il avem, daca il avem, e o conventie si atat si atat timp cat ramane o conventie, relatiile dintre noi sunt traite de dincolo de el, insa in clipa in care ne luam valoarea si valorile din titlu si ne confundam cu el, relatiile dintre noi sunt traite intr-un mod conditionat de el si astfel au o lipsa si la partea de autentic.

 “A face” din “a fi” este o expresie de sine si suntem oameni care facem ceva, unul face paine, unul scrie carti, unul face masaj, unul are grija de copii, unul tine cursuri, insa orice am face, ce facem nu mai e un mijloc pentru o identitate care implineste niste asteptari si care devine ca atare termen de comparatie si de valorizare/devalorizare intre noi, ce facem nu mai este nici “important” si nici “lipsit de importanta” iar cel mai bun cuvant pe care il pot gasi acum sa descrie acest “a face”, e ca ce facem din starea de “a fi”, este in primul rand, util cu adevarat pentru experienta de moment, intelegand prin aceasta atat individuala cat si colectiva. 

“A face” e doar o experienta de “a fi”, un “mijloc” de expresie de sine, de a crea din interior, de a materializa, de a pune in forma un continut interior care e deja in relatie cu tot ceea ce exista, de a descoperi ce inseamna “a fi” in termenii acestei lumi de acum si de aici, in forma ei sociala, economica, de acum, in vremurile noastre pe care le vedem toti cu ochii fizici, acest lucru intamplandu-se in fiecare clipa. 

“A face” din “a fi” este o experienta de creatie continua, de a pune ceva ce nu are forma in forma, de a exprima acest “ceva” nemarginit prin mijloacele pe care le avem ca oameni in aceasta lume, de a aduce o esenta ce traieste dupa un principiu unic intr-un context ce pare ca are regulile lui.

In acelasi timp, e experienta de a contempla felul in care acest “a fi” universal si fara limita se poate aseza intr-o forma care aparent pare incapabila sa il contina si sa il exprime punandu-i limite la tot pasul prin acest “a fi” uman, care ba se “impiedica” in minte prin convingeri fixe si incapatanate, ba in trup prin boala, ba in emotiile nedecantate invaluite in atasament, ba in reguli care ii limiteaza creativitatea, ba in excese care il impart si il disipa.

Este fascinanta traspunerea universalului in clipa, prin intermediul experientei de moment, in contextul limitelor mediului uman in care il traim.

In termeni de “a fi”, in relatiile dintre noi NU inseamna ca nu mai invatam nimic unii de la altii, inseamna doar ca nu mai preluam pur si simplu  informatii, pe care le inregistram in minte si atat, doar pentru ca ne place un om, ca poarta haine de in si nu se fardeaza, ca sta in maini sau respira abdominal, ca a stat intr-un ashram sau are 5000 de prieteni in retelele sociale sau le respingem doar pentru ca nu ne place pentru opusul celor de mai inainte, trecand totul in acest fel in principal prin minte si lasand judecata si trairea sa se intample (doar) de acolo.

Traind din interior si nu din minte realitatea vietii inseamna ca interactiunea dintre noi si ceea ce vine catre noi ca energie (informatii, atitudine, comportament, intentie, actiune), nu sufera de critica si nu are din start o eticheta doar pentru ca seamana sau nu, cu ceva ce am invatat sau am crezut noi la modul absolut, iar oamenii cu care ne intalnim au drepturi egale in fata noastra de “a fi” si ne dam voie sa ii cunoastem.

Traind din interior inseamna ca pe langa orice alte informatii care solicita atentia noastra, sa ne dam voie sa primim informatii si din interior, interesati fiind sa decantam din tot si toate adevarul, acea informatie potrivita in contextul de aici si de acum, acea informatie relevanta pentru noi in contextul in care suntem, care trebuie adusa in actiunea noastra de aici si de acum chiar daca este diferita de ce primim din jur, ca indicatie, sfat, recomandare sau statistici, uneori.

“A fi” e interpretat de multe ori in sensul de a nu mai face absolut nimic sau de a vegeta, de a fi aerian si in acest sens poate fi de ajutor sa reflectam la faptul ca “a fi” ca notiune conceptuala perceputa a fi din sfera spiritualitatii in acest moment, poate fi traita uman ca o stare alcatuita din cele doua atribute as spune principale ale existentei si ale vietii, si anume – a fi si a crea. 

Asadar, “a fi” nu inseamna a nu face nimic, ci din contra este o expresie continua de manifestare, o experienta continua de creatie sau materializare.

Cand ne conectam si constient, trup, minte, suflet, spirit, constiinta, la singurul lucru care precede absolut orice si anume faptul ca existam, atunci incepe creatia constienta.

Atunci e un inceput, nu un sfarsit. 

De creat, cream oricum.

Si ca un exemplu foarte uman si sper sa fie bine primit in tot acest context reflectand mai mult la sensul lui decat la forma, este ca un lucru e sa faci de pilda o mancare din ce ramane de la cina si altceva este sa faci o mancare din legume proaspete.

Din orice ai face o mancare, o mancare va iesi oricum. Insa, cum hraneste o mancare cu ingrediente proaspete si cum hraneste o mancare care e deja golita de aceasta prospetime, posibil sa putem face aceasta diferenta cei mai multi. 

In starea de “a fi”, ai aceasta prospetime a informatiilor, aceasta prospetime a emotiilor, aceasta prospetime a trairii, aceasta prospetime a actiunii, toate acestea fiind vazute si traduse in ochii celorlalti prin bucuria de a fi, bucuria de a fi in viata si de a participa la actul ei, chiar daca undeva in noi exista si o poveste in care am si suferit.

Ea exista si atat, ca o dovada a unui drum, a unor timpuri si trairi si e o experienta as spune eu frumoasa sa o povestesti din cand in cand, intreaga sau franturi, dupa cum curge energia de moment.

Empatizezi cu tine insuti cel care ai fost la un moment dat atunci cand ai trait povestea insa acest lucru nu se intampla intotdeauna la fel, ci in functie de energia de moment, de ceea ce “cer” intr-un mod interior cei care asculta, pentru viata si pentru evolutia lor, fara insa sa te mai confunzi cu cel care ai fost. 

Uneori poti fi serios, uneori emotionat, alteori poti fi neutru, sau vesel, bucuros, povestind acelasi lucru.

E ca atunci cand joci un rol, insa interpretarea e adaptata de fiecare data la publicul prezent, tu avand constiinta de sine si atunci cand il joci si dupa.

Te poti privi pe tine insuti cand il joci, te poti trai pe tine insuti cand il joci si ramai tu insuti dupa ce il joci.

Povestea insa, nu e rolul pe care il interpretezi, ci ceea ce observi in timp ce il joci sau intrupezi. 

Tot ce facem pentru “a fi”, pentru a ne aseza in starea de simplu sau de clar, de bucurie si participare la actul vietii cu ceea ce aduce el, pentru a ne bucura de abilitatile si calitatile umane pe care le avem, pentru a crea, concepe prin mijloace umane, idei inspirate din interior, aceste practici sau ritualuri nu sunt fara sens si toate au sau pleaca cel putin, de la o baza si in acelasi timp si de la o informatie relevanta pentru evolutia noastra din acel moment si fata de ceea ce stiam pana atunci, pot sa insemne pentru noi universuri (foarte) noi cateodata.

Insa, pe cat de multa deschidere pot sa ne aduca fata de orizontul pe care il aveam anterior, pot ajunge sa insemne limite in evolutia si in viata noastra, atunci cand starea de simplu, de firesc, de creativitate, Dumnezeu si constienta, claritate, bucurie, o putem trai DOAR prin intermediul lor.

Atunci, daca vrem sa ajungem la “soarele” pe care toate intr-un fel sau altul spun ca ni-l arata, este necesar sa iesim din cadrul lor, sa mergem dincolo de ce a insemnat pana in acel moment “acasa” si sa ne traim pe noi insine, viata si insasi experienta de “a fi”, fiind-ne din acel moment – “acasa”.

Si perspectiva e cu totul alta.

Vine un moment in care evoluand prin intermediul unei practici care are in componenta un ritual sau o filosofie ce tine mult de forma si exterior, este necesar sa renuntam la cadrul respectiv, pentru a ne descoperi și în afara ei. 

Mai apoi ea poate fi o forma de expresie și atât, insa aici cu cat e mai autentica “iesirea” cu atat mai mult nu se intampla acest lucru deoarece prin aceasta (noua) cunoastere de sine urmeaza sa descoperim forme de expresie (cu totul) noi, fata de ceea ce am practicat anterior. 

Aceasta “renuntare” sau “iesire din cadru”, este insa o decizie de luat si de asumat, de fiecare care simte ca este in acest moment si acest pas nu este un pas pe care sa il faci fortat.

In acest sens, practicile ofera un acces la disciplina, celor care chiar si-o insusesc, motiv pentru care ajuta mult tranzitiei catre a fi ghidat pur si simplu natural, de propria constiinta, avand discernamant interior si conectat fiind cu realitatea vietii, din interior si nu prin intermediul mintii sau a unei biblioteci de legi mai mult teoretice ale gandirii si nu neaparat si experimentate, care au un drept de veto la tot ce ar putea sa insemne altceva decat informatia si adevarul lor.

Ne ordonam de fiecare data cand intram in cate un “cadru” si ne dezordonam inevitabil de fiecare data, cand iesim din el. Valabil pentru absolut orice si chiar si pentru relatii.

Acesta este dansul vietii, mai viguros pana la un punct si din ce in ce mai armonios, de acolo incolo.

Disciplina sustine capacitatea de a ne ordona din nou.

Disciplina inseamna sa poti fi capabil sa urmaresti niste reguli in crearea unui rezultat si aceasta inseamna sa iti poti urmari si indemnurile interioare, care uneori pot fi percepute tot ca reguli chiar si pentru starea de “a fi”, insa aceste indemnuri care vin din noi sunt intr-o dinamica fluida si intr-o relatie de armonie permanenta cu continutul experientei de moment, ceea ce le face diferite de ceea ce intelegem noi in sens restrans prin “reguli”.

Disciplina e punerea in forma a unei decizii de a continua un drum pana cand se implineste, de a urma o cale pana la implinirea ei.

Aceasta poate fi un traseu creat de om in aceasta lume ori, o cale a ta interioara.

Daca disciplina poate insemna in sensul ei cel mai limitat a asculta de cineva si atat, ignorandu-ti propriul tau discernamant, din perspectiva de “a fi”, disciplina are si un sens extins si poate insemna calitatea de a fi in armonie cu propriul tau interior, ori aceasta armonie fiind un act dinamic, presupune calitatea de a avea atentia pe dinamica si de a o “urmari” cu totul, in sensul de transpunere a ei, si in experienta ta umana. 

Nicio regula nu poate fi urmata constructiv decat daca o intelegi si face un sens in “sistemul de reprezentare” din interior.

Altfel, urmadu-le fortat aceasta sfortare determina in timp, nu stingerea egoului asa cum uneori se crede, ci foarte multa separare si un tip de dezordine primejdios pentru integrarea personalitatii, pentru accesarea si trairea starii de intreg armonios.

Starea de libertate interioara pe care ne-o propune “a fi”, poate sa insemne fata de ordinea pe care o cunosteam intr-un cadru, o stare de dezordine in prima faza, insa mai apoi, odata “instalata”, este cea mai curgatoare “ordine” care poate exista.

In tranzitia spre ea insa organismul nostru este necesar sa aiba informatia ca “poate”, ca isi poate gasi armonia lui interioara din nou si din nou si din nou, ori aici si mai ales, pana aici, ajuta mult ceea ce poate parea ridicol pentru unii dintre noi, ca in orice facem sa vrem sa facem ceva de calitate.

Nu intr-un mod perfectionist, nu orientat doar spre exterior avand masura in cat de mult place celorlalti ce facem, ci in bucuria experientei de a “produce” mai mereu, ceva de calitate. 

Preocuparea sanatoasa pentru a crea din munca ta oricare ar fi ea, ceva de calitate, lucrand cu bucurie sau avand bucuria de a trai cu calitate, ajuta foarte mult in momentele de dezordine sau trecere de prag pe care le putem experimenta.

Aceasta se intampla deoarece avand deja bucuria de a face ceva de calitate, putem face trecerea la a face “ceva” de calitate chiar si din experienta dezordinii pe care o traim, la un moment dat.

Astfel, o putem trai cu aceeasi preocupare sanatoasa si asa, orice prag pe care il avem in viata, orice iesire din cadru pe care o experimentam ca simtim noi ca e momentul sau ca ne-o aseaza viata in fata printr-un diagnostic, printr-un divort, printr-o pierdere umana sau una materiala, orice stare de dezordine pe care o traim devine o experirenta de crestere interioara traita constructiv, o experienta de creare a unei vieti de calitate, de daruire in exterior a experientei noastre prin felul de a fi, care genereaza in timp, o expresie a firii extrem de curgatoare. 

Asadar, “a fi” nu inseamna a nu avea ca om, o disciplina.  Ci din nou, din contra. 

Inseamna doar sa nu fii rigid si sa actionezi militareste. Iti poti face planuri pentru azi sau pentru maine. Insa dai si vietii locul ei si nu te atasezi de plan, fiind in permanenta disponibil pentru a integra in planul tau si planul ei, pentru o rezultanta fericita per ansamblu. 

Toți suntem permanent în starea de “a fi” pentru simplul fapt ca suntem in viata, însă nu trăim din starea de “a fi”, nu ea ne este sursa pentru ca am învățat sa ne limitam la ce aflam despre ce trăim, sa nu chestionam aceste limite și aceste informatii mai mult sau mai putin statistice, ne sunt sursa.

Aici face sens notiunea respectiv conceptul de “adevărul din interior”, acea informatie care ne aduce aminte sa nu ne confundam cu ce învățăm si sa traim din aceasta cunoastere interioara adica din interior si nu din ce am invatat si memorat, deja. 

Traind din ce am invatat deja, e o forma de traire din trecut oricat de valabile ar fi informatiile pe care le avem sau vedem ca se aplica inca, astazi.

Cunoasterea din interior este singura cunoastere care ne mentine in pas cu prezentul, atat cu cel subtil cat si cu dinamica celui concret si din aceasta cunoastere putem accesa uneori si informatii invatate care se aplica inca la prezent, insa nu exista riscul sa fim depasiti de viata pentru ca le selectam din interior, evaluand prin observatie, momentul. 

Si, ajungand din nou la forta, nimic nu trebuie respins din exterior crezand ca asa ne vom conecta mai bine la interior.

Aceasta conectare la sine dincolo de minte, nu e un act fortat si din orgoliu ci este in primul rand un act de atentie si asumare.

Este un proces frumos de participare din postura de deschis la actul vietii, al observatiei de sine dincolo de orice forma de interpretare, proces care cere timp si dedicare, pentru a trece sanatos de ce am invatat ca inseamna ce suntem, ce traim si ce se vede, pentru a ne conecta la ce se intampla cu adevarat si vine, mai ales, din ce nu se vede si pentru a trai apoi, aceasta conectare fara exercitiu, simplu si firesc. 

Pe pamant, exista mai mereu cate un cadru.

Insa el poate fi fix, rigid, ingust, trait la modul absolut, supus,  fara a il cerceta si fara a iesi din el, poate fi si “imprietenit” cu multe cadre de acelasi fel sau, poate fi din ce in ce mai larg, mai amplu si mai plin de sens, mai flexbil si fluid, mai orientat catre adevarul din interior si ca atare si din viata/experienta colectiva a vietii pe pamant.

Acest “cadru” foarte, foarte larg la un moment dat si in egala masura de cuprinzator, poate fi trait intr-un final ca o conventie foarte relaxata ce permite transpunerea universalului in mediul limitat de umanitatea noastra trecatoare, fara a leza universalul in capacitatea lui infinita de a se exprima si nici umanul in acele rezistente ale lui, de a il primi, trai si exprima. 

“A fi” inseamna mult, inseamna “frumos” si a marturisi ce inseamna acest lucru in contextul vietii pe pamant, inseamna sa traiesti “fiind”, tot timpul. 

Daca credeti ca articolul  poate fi de folos celor pe care ii cunoasteti, va rog frumos sa il distribuiti .

Va multumesc,